le blog ochiuldeveghe

Aproape că pierdusem sentimentul prospeţimii pe care ţi-o poate oferi arta. Vorbesc de acea aromă de neuitat, comparabilă cu izul ierbii proasăt tunse sau a roşiilor rupte de pe curpeni. Cândva aşa era. Multă vreme însă arta era pentru mine meserie, ceva mecanic, o inerţie. Lumea mergea înainte şi aşa. Până să descopăr acest film documentar al lui Serghei Lozniţa.
Chiar sunt un degustător de filme zise "documentare". Dar de acum încolo mă voi gândi foarte serios cât de documentare sunt, şi dacă nu cumva e nevoie să se inventeze un termen mai adecvat, mai precis...căci ce dokumentum e acela care amestecă filmarea pură cu ficţiunea, înregistrarea brută cu montajul părtinititor, manipulator, cum se întîmplă, de pildă, în recentul film care s'a vehiculat pe internet, The Soviet Story?. Cu ce se deosebeşte un astfel de film de unul de apusă propagandă sovietică? Că se finanţează din alte surse...De acord cu consubstanţialitatea regimurilor totalitare, comunist şi hitlerist, cu posibila conclucrare a celor două regimuri în procesul de "clonare" a omului nou, de acord şi cu urgenta şi necesara scoatere din arhive a materialelor demult ascunse ochiului, dar felul în care plămădeşte şi interpretează acest material acest film, mi se pare departe de a fi cel dezirabil şi cu adevărat necesar. De fapt, necesar el poate fi doar prin ricoşeu, cum le-a reuşit autorilor acestui film: Буковина - Земля Українська, 1940 г. În acest din urmă caz, avem un material de natură etnografică de o inestimabilă valoare, căci vedem portul popular, obiceiurile, auzim cântece ţărăneşti, secvenţe ale oraşului Cernăuţi etc. Fără să-şi dorească acest lucru -- în intenţia lor era de a îndeplini un ordin, de a manipula o realitate -- autorii filmului crează un document care conservă întradevăr o realitate, şi care devine cu atât mai preţioasă şi veridică cu cât putem renunţa la sunet. Fără sunet propaganda nu mai funcţionează!
Să revin la Blokada lui Lozniţa. Sunt 65 de ani de când asediul cel mai crâncen al unui oraş, din istoria omenirii, a fost ridicat. Leningradul a fost asediat 871 de zile, timp în care o imensă urbe a rămas fără curent electric, hrană, carburanţi, provizii de tot felul, fără contact cu lumea exterioară...În general, propaganda societică a mistificat viaţa oraşului aflat sub asediu, a vorbit în termeni eroici despre oamenii acelui oraş, despre rezistenţa armatei, care s-a luptat până la ultimul glonte etc. Ficţiunea s-a ferit să arate viaţa de zi cu zi a terorii provocate de lipsuri, de groaza foametei, a morţii cotidiene. În romanul lui Imre Kertesz, Fără destin, resimţim aproape organic zilele, orele, minutele, clipele petrecute într-un lagăr de concentrare. Cotidianul ororii. Cam acelaşi lucru se desprinde din imaginile montate de Lozniţa, regizorul care a lucrat cu materiale filmate de peste 30 de operatori din oraşul asediat. Resimţim frigul groaznic, scrâşnetul dinţilor şi a metalului, foamea celor care schimbau pâinea şi strictul necesar pe scaune vieneze, cărţi rare, veselă preţioasă etc. Resimţim omniprezenţa morţii; cadavrele zac pe stradă, iar lumea e impasibilă deja la mulţimea lor, apar gropile comune, iar cioclii nu de deosebesc de măcelarii din carmangerii -- îşi fac pur şi simplu treaba, conştienţi că îngroparea grabnică a acestei mulţimi copleşitoare face ca restul să scape...Orăşenii de altădată devin nişte hoinari, vagabonzi, fiare hăituite de foame, teamă, spectatori ai morţii permanente, devenite endemice. Pe bandă rulantă, moartea devoră hrăpăreţ pe oricine. Asta îţi dă insomnii. Vise urâte.
Lozniţa a găsit "reţeta" a ceea ce putem numi un autentic "documentar": imparţialiatea autorului, "gradul zero al scriiturii", te face pe tine părtaş la toate, te împinge în părtăşie cu subiectul documentat, ca să faci parte din el. Compătimirea -- responsabilitatea. Arta trebuie de aşa manieră să se atingă de realitatea abordată, cum o face Lozniţa. 
Visul evocă moartea, resimţită simpatetic în acest film. Lungi ani după mi-am amintit şi de lacerantul film al Lilianei Cavani, Portarul de noapte (Il portiere din notte, 1974), unde vedem aceeaşi nemiloasă disecţie asupra tenebroasei naturi umane, căzute de la Dumnezeu.      

Aseară am participat, oarecum activ, la festivalul internaţional de literatură Bucureşti. Am citit în premieră în România un fragment din romanul San'kea al lui Zahar Prilepin, ales şi tradus tot de mine. Apoi, am facut traducere sincronă pentru acelaşi Prilepin. M-au mirat două lucruri: pe de o parte numărul foarte mare al celor prezenţi la acest festival, iar pe de alta, abundenţa întrebărilor adresate lui Prilepin, cam toate de ordin politic, şi legate de statutul său ca membru al partidului naţional-bolşevic din Rusia. Cei din sală păreau foarte informaţi asupra realităţilor din Rusia contemporană, ştiau de publicaţia Novaya Gazeta, şi despre tragedia Annei Politkovskaya, care a fost corespondent al acesteia, şi la care Prilepin este acum redactor teritorial. Prilepin locuieşte la Nijnii Novgorod, oraşul cu giganţi industriali în fosta URSS.
O ziaristă de la Evenimentul Zilei i-a adresat o sumedenie de întrebări, la care Prilepin a răspuns conştiincios, după lectura care a avut loc în sală. Am reţinut în special episodul în care relata despre întâlnirea cu prim-ministrul Rusiei, Vladimir Putin (pe atunci preşedinte). A fost acum 2 ani. Prilepin era în faţa lui Putin şi în punea întrebări, iar Putin le nota într-un carneţel, au fost în total 12. La final, le-a bifat pe toate, şi a dedus că Rusia nu are problemele pe care le invocă Prilepin, iar printre acestea erau: Cecenia, Georgia, liberatatea presei, Bielorusia, radicalizarea tineretului din cauza lipsei de orizont, persecutarea jurnaliştilor, inegalitatea şanselor, dezmăţul magnaţilor etc. Concluzia lui Prilepin asta este: Putin nu este nici binefăcătorul nici răufăcătorul Rusiei, el este reprezentantul unei elite care se ghiftuieşte pe seama petrolului şi a gazului, iar acestă corupere definitivă îl face imun la realităţile din jurul său, şi nu este pur şi simplu capabil să reacţioneze în mod adecvat la urgenţele şi necesităţile ţării. În condiţiile în care, statistic vorbind, Rusia este pe care de dispariţie, cu o mortalitate de cam 700.000 de oameni anual, iar dincolo de lanţul munţilor Ural, limba rusă se substituie, treptat şi sigur, prim cea chineză! În glumă doar, a adăogat că ar fi încântat să ştie că are un miliard de cititori în limba chineză. Romanului său San'kea a şi apărut într-un tiraj încă necunoscut în RPChineză... Cine din afara Chinei poate avea vreun control asupra producţiei de carte de acolo, se întreabă autorul?
Deocamdată, editurile din România nu se înghesuie să-i editeze opera, dar Simona Kessler, agenta lui pentru România, este optimistă, şi crede că un astfel de autor va avea un destin şi aici.

A doua întâlnire a serii a fost cea cu scriitorul irlandez Philip O'Ceallaigh, "românul nostru din Titan". Imensa supriză a fost să-l aud cum rosteşte cuvintele şi sensurile în limba română, pe care nu numai că o vorbeşte, ci o şi propagă în lume. Mi-a mărturisit că lucrează de ceva vreme la transpunerea în engleză a romanului lui Mihail Sebastian, "De două mii de ani", fără să ştie unde şi când va reuşi să publice această traducere, căci nu are niciun angajament cu nicio editură, ci o face din pură plăcere şi admiraţie pentru acest scriitor şi limba română! Jos pălăria.

Supriza cea mare a venit de la editorul lui Prilepin, Alexandr Ivanov, directorul editurii AdMarginem din Moscova, care mi-a mărturisit o veste de proporţii, că în curs de pregătire la ei este apariţia cărţii "De ce iubim femeile", a lui Mircea Cărtătescu, care se traduce acum, iar apoi va urma cea de-a doua carte a lui Ernu, "Ultimii eretici ai Imperiului". Şi pentru a merge cu deconspirările literare mai departe, am aflat că tot la AdMarginem se pregăteşte o nouă carte a lui Jonathan Littell, "cărămida" acestuia, romanul "Binevoitoarele", a apărut anul trecut la Rao. Cartea-supriză este un documentar despre Cecenia, şi e preconizată să apară simultan la Moscova şi Paris. Littell cunoaşte nu din auzite acea zonă, moravurile, oamenii şi cutumele cecene...a fost de multe ori p-acolo, şi "scanează" sistematic realităţile ascunse. Să sesizeze, oare, o similitudine între terorismul cecen şi practicile de exterminare naziste?

Şi încă un amănunt: romanul care i-a adus celebritatea mondială, Les Bienveillantes, este scris în taină, la Moscova, cu pixul în mână! Cel puţin aşa afirmase aseară, într-o plimbare pe şoseaua Kiseleff, editorul său rus. Trebuie să îmi recunosc la finalul acestor notiţe falimentul meu ca cititor în faţa monstruoasei cărţi a lui Littell, de mai multe luni de zile nu reuşesc să depăşesc primele două sute de pagini -- din totalul de 900. Dar nu disper -- poate că răul descris în ea mă ţine la distanţă?  

Filmul sovietic n-a murit! Sintagma ”film sovietic” s-a născut pentru a proslăvi romantismul și avântul renascentism al anilor '60-'70.  Omul sovietic, intelectualul mai exact, privește în viitor, și nu e deloc straniu acel episod în care doctorul Pokrovsky vine aproape de spectator, și îl privește en face. Scrutează prin binocul apoi îndepărtările, dar și pe ai săi, de aproape -- tot prin binoclu. E ideea principală a filmului: au existat oameni și nu erau puțini, care au crezut într-un viitor luminos -- sincer, consecvent și până la jetrfirea de sine. Sună patetic și, poate, fals! Dar te convingi că nu e nici patetic, nici fals dacă vezi, și apoi revezi, filmul lui Al.Gherman Jr. -- «Бумажный солдат» (Soldatul de hârtie), 2008. Titlul mi se pare că e inspirat de cântectul cu același nume, de neuitatul Bulat Okudjava. Poemul scris în 1957 este un poem tragic, despre un temerar soldat care dorea să schimbe lumea, care și-ar fi dat și viața pentru această cauză, doar ca fiecare să fie fericit, numai că uitase că e din hârtie...Își blestemase soarta aceasta, chemând focul, și a pășit în foc! Căci, hârtia arde...Ecoul acestui poem îl regăsim și-n filmul lui Gherman, când ni se arată cum unul dintre aspiranții la statutul de cosmonaut arde în barocameră, în urma unei defecțiuni tehnice (scurt-circuit); ideea cuceririi cosmosului a făcut și ea destule victime. 
Baykonur este o imensă platformă de pe care s-a lansat prima navă spațială sovietică. Este un spațiu enorm, sfâșietor de trist, desfundat, neprietenos. Mai mult, prin preajma viitorului cosmodrom au fost lagăre de deportare din vremea lui Stalin, acum la începutul anilor '70, acestea se "dezrădăcinează”, dimpreună cu câinii de pază, care se împușcă. Barăcile se ard, foștii deținuți sunt alungați, chiar dacă unii -- cum vedem în film -- și-au refăcut viața aici. În această atmosferă de deznădejde, noroi, ploaie și frig, în primăvara lui 1961 se lansează nava cu primul cosmonaut sovietic, Yury Gagarin, mort la un deceniu într-un accident de mașină, ars de viu, exact ca și ”Soldatul de hârtie”. 
Filmul Soldatul de hârtie propune spre analiză starea de spirit care a premers acestei epocale lansări, survenite la un cincinal de la condamnarea cultului personalității lui Stalin.

Filmul e împărțit în 6 episoade, fiecare dintre acestea aparține unei perioade de o săptămână, în care doctorul Pokrovsky e suprins într-o stare de depresie și euforie, deopotrivă. Chiar dacă statul căruia îi slujește acum i-a trimis părinții în Gulag, acestuia îi rămâne devotat, și recunocător, pentru că și prin intemediul lui va cuceri cosmosul! Femeile roiesc în jurul său, soția și admiratoarele, el însă rămâne cu durerea și aspirațiile sale. Doctorul moare exact în ziua în care Gagarin a spus prelung: ”Poeeeeehaaaali!”; în plin câmp, alături de cele două femei care-l iubesc. Cerul se luminează, aproape că explodează, iar o dramă personală, micuță (în raport cu imensa bucurie și emoție a explorării cerului) se așează pe pământ tăcută, smerită, aproape metafizic. Triunghiul amoros se sfâșie, se detramă, geme. Femeile devin surori, iar Pokrovsky se alătură părinților săi, care și ei au crezut în idealurile vremii lor. Nu e nimic solemn, înălțător, monumental, vedem oameni simpli, firești, cu îndoielile și ipohondria lor. Filmul spulberă și ironizează statura solemnă și idealizată a eroului și imaginea supra-omului sovietic. Gherman Jr. polemizează cu acea epocă, o privește cu ochi critic, dar și înțelegător. Este retorica intelectualului neîmpăcat, dar temerar, sălbăticit și hărțuit de propriile neliniști, rămas singur în mijlocul imensei Asii, cum o mărturisește soției sale la un moment dat. E un film care trebuie văzut obligatoriu pentru toți cei care văd în cinema mai mult decât un decor, o umplere a timpului, și o distracție, eventual, ”intelectuală”.  Soldatul de hârtie e poate cel mai bun eseu cinematic făcut de la Nostalghia lui Tarkovsky încoace (1983). 
credite imagini: openspace.
       

...ca și Herta Müller care a exclamat când i s-a adus vestea, eu nu mai credeam că va lua vreodată Nobelul! Iată că azi s-a anunțat decizia comitetului Fundației Nobel, care a conchis că opera ei e cea "care, cu concentrația poeziei și franchețea prozei descrie viața celor deposedați"...

Am o amintire cu Herta Müller. Era la o seară literară la ICR, în 2005 cred, unde citise ceva și răspundea la întrebări. După asta -- a acordat autografe. Se făcuse coadă. Am așteptat conștiincios să-mi vină rândul. Aveam cu mine volumul Regele se- înclină și ucide (Polirom, 2005). După ce mi-a dat un autograf, m-am ”scobit” în servietă, și am scos una din cărțile mele preferate, de suflet, Kadiș pentru copilul nenăscut, a lui Imre Kertesz, pe care tocmai o citeam...I-am cerut să-mi dea și pe ea un autograf. A ezitat îndelung, evident am pus-o în încurcătură, după care a zis că poartă un respect enorm acestui autor, și nu poate să-și pună numele alături de-al lui. Oarecum premonitoriu, a semnat cu stiloul pe ultima filă, simplu: Herta Müller. Iată-i, de azi începând, alături nu numai în viață, ci și pe lista The Nobel Prize. Kertesz a vorbit despre ororile nazismului, Müller -- despre cele ale comunismului. Cartea pe care a editat-o Herta în acest an, Atemschaukel*, meditează despre similaritățile celor două stavile contra umanității. E chiar opera care-i unește pe cei doi scriitori; dar îmi voi da seama și mai mult de asta după ce va apărea versiunea românească a cărții. Până atunci sper să înțeleg în profunzime acest gând al scriitoarei: "Eu cred că trebuie să fii onest, împăcat cu tine însuţi. Cred că scriind, omul se împlineşte altfel decât prin cele cinci simţuri. Scriind sunt descoperite lucruri din altă dimensiune. Atâta timp cât scriu, îmi dau seama măcar un pic cum ar putea decurge viaţa, dar când termin textul, iară nu mai ştiu".
Plecăciuni, Herta Müller!


* propun o adaptare a titlului: Leagănul respirației.

Biserica în care se cinstește Sfântul Nicolae (Shen Kollit) este cel mai bine conservată din cele câteva zeci câte au existat în perioada de înflorire a orașului Moscopole, are o pictură grecească de o factură deosebită, barochizantă. Foarte expresivă și narativă. Are un arsenal iconografic impresionant prin amploarea sa, cu aduceri în prim-plan a mai multor sfinți de primă mărime, anahoreți și mucenici, chiar dacă biserica a funcționat ca un locaș de cult pentru mireni. Pietrăria și modelarea apareiajului sunt o pagină specială în felul de a concepe exteriorul unei biserici în epoca tardo-medievală, în condițiile în care comanditarii unui astfel de monument puteau beneficia de meșteri de primă mână. Numai datorită izolării Albaniei în ultimii 50 de ani, acest monument nu a fost în avangarda interesului cercetătorilor. Dar va veni vremea când despre acesta se va vorbi ca despre o pagină importantă a istoriei artei.  

O particularitate a tuturor bisericilor din Voskopoljie este prezența unui amplu pridvor adosat navei centrale, pe partea de sud a locașului. Pictat integral cu chipuri de sfinți în mărime aproape naturală, acesta avea funcția unui spațiu semisacralizat, care apropia de cei credincioși -- care erau numeroși date fiind dimensiunile monumentului -- faptele de sfințenie și mucenicie a celor din trecut, ostași ai credinței în Hristos.

Imaginea de ansamblu al bisericii cu hramul Sfântului Ilie (Shen Ilia), care nu a conservat decât pe mici porțiuni pictura originară, mai exact în zona fostei proscomidii. Din acest motiv, biserica nu este încuiată, și poate fi vizitată fără opreliști, și fără să cauți cheia la săteni...

Tot șerpuind printre copaci și garduri de piatră, de-a lungul unui pârâiaș clistalin, zărim această plăcuță, care marchează locul pe care se afla pe la mijlocul secolului al XVIII-lea Academia și biblioteca din Moscopole, puternic centru cărturăresc și propedeutic. Una din personalitățile ”Noii Academii” din Moscopole a fost preotul și profesorul Teodor Atanasie Cavalioti (1728-1786), cel care a scris o Protopirie (Prima învăţătură),  considerată prima mărturie a limbii aromâne. A făcut și o traducere a Noului Testament în limba albaneză.

Toate incintele bisericilor din fostul Moscopole au intrarea marcată de turnuri-clopotniță, multietajate, simple ca arhitectură și ritmate în volumetria deschizăturilor arcadelor.  Piatra brută, netencuită, dar îngrijit clădită e o caracteristică generală a acestor turnuri ce străjuiesc bisericile, și se văd de departe.