Overblog
Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

4 août 2016 4 04 /08 /août /2016 13:37

Pictorul și omul de cultură Paul Gherasim, fost isonar și epitrop al Mănăstirii Stavropoleos, ne-a părăsit ieri, spre a se muta în Logosul, pe care a tot încercat de-a lungul anilor să-l reprezinte în culori. Cu posibilitățile omului și ale artistului.

În luna iunie a oferit un scurt interviu pentru revista Lumea Monahilor, pe care-l ofer cu multă căldură celor care nu au apucat să-l cetească.  Este în bună măsură chintesența a tot ce a simțit, reprezentat în imagini, propăvăduit și afirmat în cuvinte sau tăceri acest om în ultimele decenii, cel puțin în pătrarul de veac de cînd l-am cunoscut eu. Pare să fie ultima sa zicere dialogală.

Ultimul interviu al lui Paul Gherasim
Ultimul interviu al lui Paul Gherasim
Ultimul interviu al lui Paul Gherasim
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Oameni și chipuri
commenter cet article
1 août 2016 1 01 /08 /août /2016 16:12

Nu mi-aș fi imaginat niciodată, acum un sfert de veac, că ne va fi atît de greu! Mă refer la stabilirea unui consens în privința sintagmelor „limba română” vs. „limba moldovenească”, sau la posibila suprapunere a acelora. În definitiv, nu are nicio importanță. cine și cum îi spune, căci idiomul trebuie să-l stabilească vorbitorul, nu perceptorul de taxe sau guvernul...Cînd te gîndești că în România nici bănățeanul, nici dobrogeanul, nici bucovineanul, nici maramureșeanul, nici olteanul, nu-și pune această problemă, iar în RM chestiunea a devenit endemic-vicioasă, „măr de ceartă”, provocatoare de polarități, de manifestări publice care mai de care mai hilare, dacă nu devin de-a dreptul violente, pline de țîfnă și stupoare. Inutil e să amintesc de „legendarul” dicționar moldovenesc-românesc (2003), al pseudo-linvgvistului Vasile Stati, a cărui op s-a tirajat în multe mii de exemplare, și care de curînd, s-a reeditat! Un astfel de intrument lingvistic de manipulare nu a fost în stare să impună nici marea putere sovietică, în anii ei cei mai vînjoși. DE fapt, nu e vorba de o neputință, din partea ex-URSS, ci de conștientizarea iminentă a ridicolului, de faptul că lingviștii sovietici nu se încumetau să cîrtească în fața unei evidențe...Orice specialist în limbile romanice, era încrezător că poate pune oricînd semnul egalității între cele două idiomuri. Doar cei de la Chișinău se mai codesc, ezită, surîd, ronțăie țigareta-ntre dinți, așteaptă directive noi, care sunt la fel de vechi ca și propriile lor convingeri eronate. Cu atît mai suprinzător e să constați, pe străzile Chișinăului, această afirmație-manifest: „eu sînt moldovean! eu vorbesc în limba moldovenească!” Credeam demult tranșată problema, dau uite, că nu.

Vorba e că aceasta este, cred, o reacție la un alt slogan care, după ce a împînzit întreaga Românie, a trecut finalmente și Prutul: „Basarabia e România”.   

 foto © vladimir bulat,

foto © vladimir bulat,

 foto © vladimir bulat,

foto © vladimir bulat,

 foto © vladimir bulat,

foto © vladimir bulat,

Vorba e că aceasta este, cred, o reacție la un alt slogan care, după ce a împînzit întreaga Românie, a trecut finalmente și Prutul: „Basarabia e România”. Această lozincă, ce pare gravată de una și aceeași mînă peste tot pe unde o vezi, nu este decît o formă fără fond, propagandistică, atâțătoare de spirite, care nici nu corespunde adevărului istoric.  Sintagma Basarabia nu are a face cu statul modern România, ci este numele guberniei rusești, titulatură pusă de administrația țaristă, după anexarea teritoriului moldovenesc de la est de Prut, după 1812. De ce se perpetuează cuvîntul Basarabia pînă în ziua de azi, mai ales în România, rămîne un mister...

Unul de neînțeles, ca și cearta contrariilor, care pune în termeni de opoziție: „limba română” vs. „limba moldovenească”, de-o manieră tendențioasă, nedreaptă și manipulatoare.   

 foto © vladimir bulat, 2013

foto © vladimir bulat, 2013

Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Fragmente
commenter cet article
12 juillet 2016 2 12 /07 /juillet /2016 10:50

La  începutul lunii aprilie a anului 2012 s-au împlinit 70 de la trecerea la cele veșnice a minunatului colorist și grafician Pavel Șillingovski (1881-1942). Foarte atentă la aceste date, echipa de specialiști ai Muzeului Național de Artă al Moldovei a pregătit atunci o retrospectivă cu lucrări de pictură și grafică (23 picturi şi 44 lucrări de grafică), care întregesc dimensiunea antologică a acestui excepțional desenator și ”rapsod” al plaiurilor basarabene. Un adevărat trubadur al unei Basarabii mitice, arhaice, ancestrale și, aș putea afirma, generice. Peisajele lui nu conservă neapărat un loc anume, recognoscibil, statistic, ci mai degrabă deslușim o stare, ecoul unei Basarabii care nu mai este.  

Basarabia. Cireada, 1920, foto © vladimir bulat, mai, 2012. MNAM.

Basarabia. Cireada, 1920, foto © vladimir bulat, mai, 2012. MNAM.

M-am gîndit asupra unui singur cuvînt care să-i definească opera, un cuvînt care să fie într-un acord organic dintre operă și specificitatea locurilor pe care le-a ”portretizat”. Concluzia a fost că acest cuvînt este – mineral. Există ceva foarte solid, în chip definitoriu, în picturile lui Șillingovski – pasta cromatică este pe post de piatră, cu aceasta artistul a ”construit” întregul său univers peisagistic, indiferent dacă s-a aflat la Mediterana, Basarabia, pe țărmurile Balticii sau în ținuturile din Caucaz. Se poate intui această soliditate minerală în mai toate vedutele, străzile, priveliștile sau compozițiile lăsate sub formă de imagini posterității de către autor.

Peisaj arhitectural,1923, foto © vladimir bulat, mai, 2012. MNAM.

Peisaj arhitectural,1923, foto © vladimir bulat, mai, 2012. MNAM.

O piesă definitorie pentru acest tip de interpretare poate fi considerată Peisaj arhitectural (1923), care deși a avut cel mai probabil ca punct de pornire un colț de oraș mediteranean, prin felul în care l-a cizelat artistul ajunge să fie perceput ca un ”peisaj total”. Aici avem și forme foarte acuzate de relief, vegetație exotică, o mică strîmtoare care se deschide spre o apă mai mare, arhitecturi diverse, un viaduct parțial prăbușit, cărări șerpuite, un cer vesperal, vagamente dramatic. Lucrarea, prin autorul său, se erijează într-un povestitor, pe măsura celui din Orașele invizibile, de inegalabilul Italo Calvino. Ai sentimentul că locurile acestea au fost părăsite, iar amprentele lăsate de oameni sunt abandonate să se confrunte doar cu natura, cu stihiile ei. Tot în acest tablou se pot intui niște ecouri de pictură neoimpresionistă – o confirmare în plus a culturii vizuale solide pe care o deținea Șillingovski. 

Basarabia. Nistru, anii 1930. foto © vladimir bulat, mai, 2012. MNAM.

Basarabia. Nistru, anii 1930. foto © vladimir bulat, mai, 2012. MNAM.

În imaginarul formativ al oricărui tînăr care află pe băncile școlii de artă despre acest artist se înrădăcinează cîteva piese programatice: Basarabia. Ghicitul (1911), Basarabia. Colinele cu rîul, La treierat (1922), Hora (1922) etc. Aceste piese au modelat în bună măsură și au determinat ”tematica basarabeană” pentru multe decenii. Aș spune chiar că felul în care a văzut Basarabia Pavel Șillingovski, a definit mitologia plastică locală. Pictorii autohtoni au fost marcați de viziunea acestui artist, chiar și la nivelul unui transfer de imaginație.

Peisaj din Armenia, nedatata. foto © vladimir bulat, mai, 2012. MNAM.

Peisaj din Armenia, nedatata. foto © vladimir bulat, mai, 2012. MNAM.

În cele cîteva peisaje realizate de artist în Caucaz se resimte în chip definitoriu prezența unui regim luministic aparte. Soarele acolo e altfel. Acesta a determinat o tonalitate cromatică încinsă, gravă, saturată, amintind oarecum de picturile armeanului Martiros Saryan, care era din aceeași generație cu Șillingovski. Se prea poate ca cei doi să se fi și cunoscut, atunci cînd artistul basarabean a vizitat Armenia, în 1924. Este doar o presupunere, dar ce rămîne cert, e faptul indubitabil că opera sa își îmbogățește atunci simțitor paleta, luminozitatea, impetuozitatea pensulației, devenită aproape grafică, tăioasă. Un foarte bun desenator era Șillingovski și înainte, un grafician fără egal a rămas și după aceea, ce vreau să susțin este importanța impactului pe care le-au avut asupra lui ambianța, meteorologia, contrastele, polii coloristici, specificul reliefului montan etc

Bahcisaray, 1931. foto © vladimir bulat, mai, 2012. MNAM.

Bahcisaray, 1931. foto © vladimir bulat, mai, 2012. MNAM.

O monografie, semnată de istoricul de artă Eleonora Brigalda-Barbas (colecția Maeștri basarabeni ai secolului XX, editura ARC, 2004), vine să aducă date biografice relevante, precum și informații lămuritoare pentru o mai bună înțelegere a vieții și operei acestui artist, care, deși rus, și-a legat bună parte din destinul său artistic de plaiurile moldave, de specificul locurilor marcate de podgorii, pășuni mănoase, dealuri și rîuri cu ape răcoritoare...      

Basarabia, anii 1930. foto © vladimir bulat, mai, 2012. MNAM.

Basarabia, anii 1930. foto © vladimir bulat, mai, 2012. MNAM.

Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
6 juillet 2016 3 06 /07 /juillet /2016 15:31

Curioasă chestiune este hazardul!  Și am în cap această cugetare a lui Mallarme: „Un coup de des jamais n'abolira le hazard”. 

N-aș fi crezut nici în ruptul capului că niște numere de mașină mă pot pune pe cale, să descopăr, și să meditez asupra unor lucruri care nici pe departe nu au de-a face cu nici cu mașina, nici cu plăcuța sa de înmatriculare...

M-am pomenit în fața casei, de dimineață cu o mașină garată, din acelea pe care eu le numesc tractoare urbane. Era nouă. Era neagră, lucioasă, design desăvîrșit. Un specimen auto pe care chiar și mandea, un biciclist pasionat, și pieton de profesie, n-ar cum să nu-l admire.

Patrimoniul, o chestiune de nuanță

Desigur, că am rămas cu gura căscată luînd aminte la designul plăcuței, la cifre, la blazonul discret înscris pe ea, și la orașul în care a fost cumpărat (probabil) vehiculul: Schaan. Recunosc aici, că habar nu aveam unde se află o localitate cu o astfel de denumire, geografia pe care o cunosc nu se procesează decît prin locuri mai generale...o căutare pe google mi-a șoptit că e vorba de cea mai mare municipalitate a ceea ce se ortografiază în germană prin: Fürstentum Liechtenstein. Principatul Liechtenstein, carevasăzică. 

Este un fel de domeniu privat înconjurat de Elveția, Austria și munți, e traversat de o linie ferată din est spre vest. Capitala e Vaduz, iar cel mai mare oraș - anume Schaan, care numără circa 6000 de suflete...Poate gîndesc anapoda, cîți dintre acei locuitori ai minusculului Principat folosesc trenul azi, dar atunci cînd americanul Thomas Tilleston Wells (1865-1946) a luat acest mijloc de transort de la Zuerich spre Innsbruck, în 1914, a ținut să coboare în această gară pentru cîteva minute, pentru a putea afirma că a vizitat liliputa țară.

Amănuntul mi-a fost adus la cunoștință prin intermediul unuia dintre autorii cărții Italy Invades. (Christofer Kelly), care a vizitat de curînd, pe urmele străbunicului său maternal, Liechtensteinul. Bunicul a fost chiar: Thomas Tilleston Wells. 

Detaliul însă cel mai interesant este gara cea veche, avanpostul Vaduz-Schaan, o modestă construcție din lemn, din scînduri înnegrite, cernite, care azi arată ca un mic depozit, dacă nu chiar ca un fînar țărănesc, de numărul cărora mustea cîndva și Ardealul nostru...Lîngă gara primară s-a zidit cîndva una de zid, cea veche rămînînd un monument al începutului de țară, de gară, de legătură cu restul lumii, cu civilizația europeană modernă. Gara este conservată cu aspectul său inițial. Văzînd acest obiectiv, ai sentimentul că timpul s-a proțăpit în loc. În inima Europei, vremea s-a oprit. E o chestiune de nuanță abia sesizabilă.

credit foto: http://americanconservativeinlondon.blogspot.ro/2015/09/invading-liechtenstein.html

credit foto: http://americanconservativeinlondon.blogspot.ro/2015/09/invading-liechtenstein.html

Și pentru că tot veni vorba despre o gară, nu pot să mă abțin să nu aduc în discuție în acest context minunata și foarte instructiva carte a lui Toader Popescu, Proiectul feroviar românesc (1842-1916), Simetria, București, 2014. Este o amplă istorie a dezvoltării insfrastructurii feroviare din România modernă, acoperind o perioadă dintre primele schițe de dezvoltare a acestui „monstru” al modernității (cartea lui Alessandro Baricco, Castele de furie, este un superb omagiu poetic, adus trenului alergător pe șine), pînă la primul război mondial.

Autorul structurează cartea în trei mari capitole: Teritoriul, Orașul, Gara, apoi un șir de anexe completează această istorie cu date de arhivă, bibliotecă, studiu comparatist etc. Chiar și o răsfoire a acestui somptuos album ne arată cît de ramificată, dezvoltată și complexă rețea feroviară a avut România modernă, și cît de mare era diversitatea de gări, halte și stații - majoritatea dintre acestea ridicate din piatră. Unele adevărate capodopere arhitecturale. Nu am găsit în cuprinsul acestui volum nici măcar un exemplu atît de precar, cum e edificul vechii gări din Schaan, fapt că România își permitea atunci să construiască temeinic, arătînd că e o țară ce investește în viitor, că e în pas cu revoluția tehnico-industrială. 

Patrimoniul, o chestiune de nuanță

Aruncătura de zar a fost pentru mine plăcuța mașinii, înmatriculate în îndepărtatul Schaan, dar această întîlnire frugală, mi-a prilejuit o gamă largă de asociații, gînduri, conexiuni și plăcerea întîlnirii cu istoria lumii, cea care trăiește din cuceriri, însemne, căi ferate, patrimoniu cultural. O chestiune de nuanță, de curiozitate, o clipă care conectează scurgerea abstractă a timpului, transformîndu-o în narațiune, într-un veritabil exercițiu al minții. 

Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Spiritualia
commenter cet article
4 juillet 2016 1 04 /07 /juillet /2016 22:39

Acum mai bine doi ani cînd scriam despre această carte erudită, semnată de istoricul de artă Florian Illies, nu bănuiam că va îmbrăca într-o zi haina limbii române.

Ei bine, s-a desăvîrșit încă un act editorial de anvergură, despre care, desigur, se va scrie puțin, sumar, inconsistent...așa se obișnuiește pe la noi! 

Că acest volum este cu adevărat savuros, o divilg prin afișarea unui fragment din ea, ales special, pentru că se referă la vernisajul expoziției lui Lovis Corinth (1858-1925) - unul dintre înaintemergătorii modernismului pictural european...și a cărui pictură aveam să o expertize cu ani mulți în urmă. Chiar la București.

Momentul pe care-l narează Illies nu este unul prea fast pentru pictorul Corinth, și totuși, vorbește despre expoziția Opera vieții. Ce titlu banal pentru o retrospectivă cu 228 de tablouri! Dar să-l lăsăm pe Florian Illies (tradus de Vasile V. Poenaru) să ne descrie momentul...plin de amănunte & prețuri și adrese exacte. În același an apare și monografia despre autor, semnată de Georg Biermann.  

Florian Illies despre un an cît un veac...
Florian Illies despre un an cît un veac...
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare ochiuldeveghe
commenter cet article
27 juin 2016 1 27 /06 /juin /2016 16:56
Ștefănucă, în romanul „Așteptînd ceasul de apoi”, de Dinu Pillat (ed. Humanitas, 2010) : Mișcarea Vestitorilor nu se desemna, într'un fel, ca o grupare de misionari laici, care își propunea să reformuleze societatea contemporană, în cele mai multe cazuri creștină doar cu numele? O luptă de cruciat îl aștepta chiar cu oamenii din țară, așa că renunțase de la sine la ideea de a urmări același lucru tocmai în China, Africa de Sud sau insulele Polineziei” - p. 82.

 

Ștefan Câlția, Grădină pentru Dinu Pillat, tuș pe hîrtie de transformator, 2013, 17/21 cm. foto: vladimir bulat

Ștefan Câlția, Grădină pentru Dinu Pillat, tuș pe hîrtie de transformator, 2013, 17/21 cm. foto: vladimir bulat

15 juin 2016 3 15 /06 /juin /2016 07:01

Am scris pe larg deja despre această delicioasă carte.

Și acum, la mai bine de o lună de cînd am cetit-o și comentat-o, tot mă întreb: cărei minuni se datorează această incredibilă aducere în mai multe limbi a textului ei? Conținutului? Lexicului? Narațiunii? Sau mașinăriei de promovare germane, care este editura Suhrkamp?

Dacă o astfel de carte se difuzează atît de larg, înseamnă că marea literatură este încă printre noi. Nu a fost cu totul copleșită & maculată de comerț, filistinism, fățărnicie...

Merg diseară să o cunosc pe Katia Petrovskaia, care va fi prezentă la lansarea cărții sale în limba română.  

cartea a apărut în numeroase limbi @suhrkamp

cartea a apărut în numeroase limbi @suhrkamp

Revin după întîlnirea cu Katia Petrovskaia.

13 juin 2016 1 13 /06 /juin /2016 14:37

Oleg Karavaiciuk (Олег Каравайчук), născut în 28 decembrie 1927, la Kiev, a murit în această dimineață, la Sankt-Petersburg!

Figură curat legendară, mitologică, autor a peste o sută și cincizeci de coloane sonore de film (filme semnate de Parajdanov, Muratova, Averbah, Șukșin etc.), numeroase simfonii, un pianist de geniu, un ciudat urban, acesta a rămas un outsider întreaga lui viață, atît în URSS, cît și după risipirea acesteia. Spre binele său. Un bufon medieval prin excelență, actor și improvizator dincolo de nebunia acceptată de omul „normal”, Karavaiciuk a lăsat o imagine și o operă împlinite ale unui om liber, mulțumit, chiar și atunci cînd interpreta la pian cu o față de pernă trasă pe cap...

După căderea comunismului a avut o viață quasi-anonimă, doar cunoscătorii operei lui îi solicitau prezența în diverse proiecte underground, cu dansatori, teatru, refuzînd orice tribulații comerciale. Participa doar acolo, unde creativitatea lui era neîngrădită, cu adevărat dorită, unde erau în largul lor inspirația și libertatea personale. Venea pe scenă, de cele mai multe ori, neștiind ce va interpreta. Dar compunea pe loc. Improviza. Se bucura! Comenta propria polifonie. A intrat în istorie cu proiectul, Mîna lui Gogol, în care explică muzical opera literară a lui Gogol. Este o capodoperă - mai ales pentru cine știe rusește...să înțeleagă și ce spune. Și cum explică. 

Lumea de azi trebuie să-l redescopere! Să-i guste din plin nebunia, cosmogonia, talentul incomparabil, unul care nu s-a împăcat cu nimic din ce înseamnă azi un muzician cunoscut: artist-producător-contract-sală-de-concerte-bilete-mass-media-promovare-

Pentru că era un om viu, neliniștit mereu, neformal, creator prin excelență, un compozitor neblazat. Trebuie văzute și filmările rămase, care l-au înregustrat în fața pianului, în duel cu clapele, cu propria imaginație debordantă, nesecată, chiar la vîrsta senectuții... 

Muzica lui, bereta pe ochi, zulufii încadrîndu-i chipul de androgin, vor dăinui în memoria celor care l-au ascultat, simțit și apreciat ca pe unul din cei care au dat un sens major graniței dintre două veacuri...cel socialist, care făcea cu putință naștere unor astfel de personaje, și cel capitalist, care-i ocultează, îi pune în umbră. Karavaiciuk a demonstrat că poate crea dincolo de aceste convenționale paranteze. 

foto: domeniu public

foto: domeniu public

10 juin 2016 5 10 /06 /juin /2016 13:39

În orice spațiu contemporan de artă s-a încetățenit dihotomia: comerț vs. artă non-profit. DEzbaterea nu va avea niciodată, cred, sfîrșit. Nici n-ar fi firesc să se întîmple astfel. Pentru că sunt oameni cărora le plac banii de dragul banilor, și alții - care au nevoie de ei doar ca să dea un sens cît mai așezat existenței. Nu-mi propun deloc o nuanțare a preferințelor, ci doar am marcat un cadru al unei minimale discuții despre un fapt care s-a petrecut zilele astea, cred eu relevant pentru scena de artă din MD. E vorba de participarea unei lucrări de artă contemporană la o licitație de Contemporary East, a celebrei case Sotheby's, în 7 iunie, la Londra. 

Cum era și de așteptat, anume o lucrare de Pavel Brăila a fost selectată spre vînzare, o instalație cu tuburi de neon - WANT (2008). Onor celor două site-uri de nișă din MD, care au adus informația în spațiul mediatic autohton, madein.md și 25.md. Dar nicio altă publicație cu vizibilitate & prestigiu nu a considerat că acest fapt merită consemnat! Dar nu despre asta este vorba...

Întradevăr, Pavel Brăila este considerat cel mai important artist din MD, iar orice curator sau manager artistic din această lume, care concepe un proiect cu arta actuală din estul Europei, se gîndește mai întîi la Brăila! 

De ce o astfel de lucrare a ajuns să fie interesantă din creația lui Brăila, și nu fotografiile lui, performances, filmele sale sau instalațiile pe care le-a tot expus cu succes în mari forumuri de artă actuală? Pntru mine personal este un mister. Dar cred că răspunsul rezidă în grafica și semnificațiile lui WANT = un cuvînt care poate fi cetit și ca substantiv, și ca verb. Cred că anume caracterul lax al acestuia a atras atenția selecționerilor de la Sotheby's, pentru că „voința” tatălui este cea care modelează dintotdeauna bună parte a acestei lumi. „Tatăl” este chiar părintele natural, dar poate fi și boss-ul, șeful, patronul, directorul, șeful statului, dictatorul, președintele, curatorul...Dealtfel, lucrarea face parte dintr-un proiect intitulat Father's Dream, dar care mie din punct de vedere tehnic mi se pare că se leagă de o mai veche etapă a artistului, din jurul lui 2008-2012, și din care a expus ceva și la București.

 

Pavel Brăila, WANT. sursa imaginii: http://www.sothebys.com/en/auctions/ecatalogue/2016/contemporary-east-l16117/lot.297.html

Pavel Brăila, WANT. sursa imaginii: http://www.sothebys.com/en/auctions/ecatalogue/2016/contemporary-east-l16117/lot.297.html

De ce Pavel Brăila? De nu Mark Verlan, sau Slavik Druță, sau Lucia Macari, sau Igor Scerbina, sau Alexander Tinei, sau Vasile Rață, sau-sau...lista ar putea fi mai lungă. Dar e cert că anume aceștia sunt cei care au pornit de la primele ediții CarbonArt, după 1996, și au urmat fiecare cîte o traiectorie personală și specifică, în spații geografice diferite. Și, în mod paradoxal s-ar părea, anume Brăila, care e rezident mai mult pe la Chișinău, este și perceput ca artist MOLDOVAN, prin excelență.

Acum „canonizarea” lui capătă o nouă (și previzibilă) dimensiune: proiectarea pe piața de artă contemporană, la cel mai înalt nivel. Dacă-mi amintesc bine, un Adrian Ghenie cînd a debutat la aceeași casă de licitație nu a avut un estimate atît de spectaculos, precum are acum Brăila...Să fie, oare acesta un semn că și Pavel Brăila va ajunge un star al vînzărilor exagerate în materie de artă actuală?

Doar timpul va putea arăta cît de rentabilă este investiția într-o lucrare semnată de Brăila...iar lui îi urăm să aibă inspirational trigger open all the time - pentru că el însuși spune că așa funcționează pentru el arta...

Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri Agenda Simeze
commenter cet article
9 juin 2016 4 09 /06 /juin /2016 14:14
Scriitorul  Evgheni Vodolazkin. foto: vladimir bulat

Scriitorul Evgheni Vodolazkin. foto: vladimir bulat

Emisiunea lui Vladimir Pozner are o audiență uriașă în Rusia de azi, pe canalul 1. Săptămînal invită cîte o personalitate, și discută cu ea timp de o oră. 

Emisiunea din 6 iunie l-a avut invitat pe scriitorul și istoricul literar Evgheni Vodolazkin, destul de bine cunoscut publicului cetitor din România. I-au fost deja traduse două romane, iar al treilea, Aviatorul, va apărea în românește în primăvara anului 2017. 

Au vorbit despre acest nou roman, despre anul 1917 în Rusia, despre Petru cel Mare, despre democrație, despre lipsa și neadecvarea acesteia în Rusia lui Putin...dar cel mai interesant a fost însă dialogul dintre un ateu declarat (Pozner) și un credincios practicant (Vodolazkin), un dialog care a avut ca punct de plecare situația bisericii ruse de astăzi, dacă este sau nu adecvată vremurilor pe care le trăim. 

Dar chestiunea credinței a pornit de la o povestire a lui Vodolazkin pe care a evocat-o Pozner, care i-a mers la suflet...acolo naratorul vorbește despre botezul său la vîrsta de 16 ani, pe vremea comunismului, adică despre intrarea practică în lumea ortodoxiei, și complicata situație a aceluiași, cînd a nimerit la universitate. Studentul nimerește la un curs de ateism științific, iar profesorul îi întreba pe fiecare dacă este sau nu un credincios, mai bine zis dacă crede în existența lui Dumnezeu. Aici încep chinurile; dacă va Îi va nega existența, asta va însemna dezicerea de Hristos, și implicit de botezul pe care l-a primit în numele Lui, iar dacă va afirma că este credincios, riscă să-și piardă statutul de student sovietic. Poate fi exmatriculat! Se apropia momentul în care trebuia să se scoale, să dea răspuns, iar înaintea acestuia s-a întîmplat minunea: ușa auditoriului s-a deschis, și cineva l-a chemat pe domnul profesor de urgență la rectorat...Autorul susține că a fost o lucrare proniatoare, care l-a scăpat de rușinea dezicerii, căci cel mai probabil ar fi spus că nu există Dumnezeu... 

Desigur că Pozner a surîs la un astfel de răspuns al autorului, ochii lui divulgau un fel de condescendență față de Vodolazkin, care l-a și citat pe Chesterton...care zice, că scepticii preferă să creadă că lumea a fost făcută din nimic, pentru că totul s-a născut din nimic ca rezultat al propriului efort... 

O încîntare acest dialog al lui Vodolazkin cu unul dintre cei mai influenți și urmăriți oameni de TV din Rusia, Vladimir Pozner, primul rămînînd nu doar un excelent scriitor, ci și un om de duh, un credincios autentic, un mărturisitor al lui Hristos! Iată o frază a lui, pe care o aduc în literele române: „Mă tem de orice manifestare a teocrației, mie frică de orice presiuni din partea bisericii, și cred că orice credincios autentic se teme de astfel de lucruri. De ce? Fie și pentru că credința este o chestiune individuală, iar răspunsul nostru în fața Celui de Sus va fi individual. Să tîrăști cu forța pe cineva la biserică este o treabă foarte nocivă...