Aproape că pierdusem sentimentul prospeţimii pe care ţi-o poate oferi arta. Vorbesc de acea aromă de neuitat,
comparabilă cu izul ierbii proasăt tunse sau a roşiilor rupte de pe curpeni. Cândva aşa era. Multă vreme însă arta era pentru mine meserie, ceva mecanic, o inerţie. Lumea mergea înainte şi aşa.
Până să descopăr acest film documentar al lui Serghei Lozniţa.
Chiar sunt un degustător de filme zise "documentare". Dar de acum încolo mă voi gândi foarte serios cât de documentare sunt, şi dacă nu cumva e
nevoie să se inventeze un termen mai adecvat, mai precis...căci ce dokumentum e acela care amestecă filmarea pură cu ficţiunea, înregistrarea brută cu montajul părtinititor, manipulator, cum se întîmplă, de
pildă, în recentul film care s'a vehiculat pe internet, The Soviet Story?. Cu ce se deosebeşte un astfel de film de unul de apusă propagandă sovietică? Că se finanţează din alte surse...De acord cu
consubstanţialitatea regimurilor totalitare, comunist şi hitlerist, cu posibila conclucrare a celor două regimuri în procesul de "clonare" a omului nou, de acord şi cu urgenta
şi necesara scoatere din arhive a materialelor demult ascunse ochiului, dar felul în care plămădeşte şi interpretează acest material acest film, mi se pare departe de a
fi cel dezirabil şi cu adevărat necesar. De fapt, necesar el poate fi doar prin ricoşeu, cum le-a reuşit autorilor acestui film: Буковина - Земля
Українська, 1940 г. În acest din urmă caz, avem un material de natură etnografică de o
inestimabilă valoare, căci vedem portul popular, obiceiurile, auzim cântece ţărăneşti, secvenţe ale oraşului Cernăuţi etc. Fără să-şi dorească acest lucru -- în intenţia lor era de a îndeplini
un ordin, de a manipula o realitate -- autorii filmului crează un document care conservă întradevăr o realitate, şi care devine cu atât mai preţioasă şi veridică cu cât putem renunţa la
sunet. Fără sunet propaganda nu mai funcţionează!
Să revin la Blokada lui Lozniţa. Sunt 65 de ani de când asediul cel mai crâncen al unui oraş, din istoria omenirii, a fost ridicat. Leningradul a fost asediat 871 de zile, timp
în care o imensă urbe a rămas fără curent electric, hrană, carburanţi, provizii de tot felul, fără contact cu lumea exterioară...În general, propaganda societică a mistificat viaţa
oraşului aflat sub asediu, a vorbit în termeni eroici despre oamenii acelui oraş, despre rezistenţa armatei, care s-a luptat până la ultimul glonte etc. Ficţiunea s-a ferit să arate viaţa de zi
cu zi a terorii provocate de lipsuri, de groaza foametei, a morţii cotidiene. În romanul lui Imre Kertesz, Fără destin, resimţim aproape organic zilele, orele, minutele, clipele
petrecute într-un lagăr de concentrare. Cotidianul ororii. Cam acelaşi lucru se desprinde din imaginile montate de Lozniţa, regizorul care a lucrat cu materiale filmate de
peste 30 de operatori din oraşul asediat. Resimţim frigul groaznic, scrâşnetul dinţilor şi a metalului, foamea celor care schimbau pâinea şi strictul necesar pe scaune vieneze, cărţi rare, veselă
preţioasă etc. Resimţim omniprezenţa morţii; cadavrele zac pe stradă, iar lumea e impasibilă deja la mulţimea lor, apar gropile comune, iar cioclii nu de deosebesc de măcelarii din
carmangerii -- îşi fac pur şi simplu treaba, conştienţi că îngroparea grabnică a acestei mulţimi copleşitoare face ca restul să scape...Orăşenii de altădată devin nişte hoinari,
vagabonzi, fiare hăituite de foame, teamă, spectatori ai morţii permanente, devenite endemice. Pe bandă rulantă, moartea devoră hrăpăreţ pe oricine. Asta îţi dă insomnii. Vise
urâte.
Lozniţa a găsit "reţeta" a ceea ce putem numi un autentic "documentar": imparţialiatea autorului, "gradul zero al scriiturii", te face pe tine părtaş la toate, te împinge în
părtăşie cu subiectul documentat, ca să faci parte din el. Compătimirea -- responsabilitatea. Arta trebuie de aşa manieră să se atingă de realitatea abordată, cum o face
Lozniţa.
Visul evocă moartea, resimţită simpatetic în acest film. Lungi ani după mi-am amintit şi de lacerantul film al Lilianei Cavani, Portarul de noapte (Il portiere din notte, 1974), unde vedem aceeaşi nemiloasă disecţie asupra tenebroasei naturi umane, căzute de
la Dumnezeu.
Sculptura lui George Apostu "priveşte" spre cupolele mănăstirii Ciolanu.
Mărul rămâne în picioare, chiar dacă mult din el nu mai este.
credite imagini: openspace.
Biserica Maicii Domnului Vlaherne, construită și
extinsă în mai multe etape, începând cu veacul al XIV-lea, aflată într-un stadiu îngrijorător de degradare. Albanezii, deși le trec pe lista monumentelor de cultură și artă, nu se grăbesc să le și
conserve sau restaureze. Și nu cred că motivul e doar financiar.
Detaliu de fereastră triplă la biserica Maicii Domnului
Vlaherne, cu cele laterale -- oarbe.
De bună seamă că această imagine este făcută printr-o
mică deschidere a ferestrei de la altar; se vede limpede că interiorul conservă o pictură de bună calitate, fără a fi excepțională. Dar neavând acces înăuntru, nu pot afirma decât atât, și doar pe
fragmentul prezentat.
Biserica Sfintei Treimi, secolele XIII-XIV.
Coborând din mașină, în primul moment, chiar am crezut
că e vorba de o santinelă, la post. Apoi, mi-am dat seama că e de fapt un simulacru, o sperietoare pentru oameni, să nu se apropie...
Și asta este priveliștea pe care trebuiau să o
”păzească”, cândva, cei aflați în interiorul țarcului delimitat de sârma cu dinți. E încă Marea Ionică, e poate hotarul cu cea Adriatică...Poate că, întradevăr, frumusețea asta trebuie păzită? Cu
strășnicie și curaj.
Acesta este un detaliu din exterior, cu icoanele
Sfinților Vladimir și Naum al Ohridei.
Detaliu de interior, cu figurile monumentale ale
Sfinților Nichita și Iacob Persanul.
Vedere dinspre vest asupra bisericii cu hramul
Sfintei Marii, Născătoare de Dumnezeu (Shen Marise), cu numeroase ziduri prăbușite, dar care conservă pe tavane și intradosul bolților suprafețe întinse cu pictura
începuturilor. Există fragmente de pictură de bună calitate și în absida pridvorului lateral.
Vedere de interior, cu altarul nou, semn că în această
biserică se mai slujește ocazional. Sobrietatea acestei nave amintește de austeritatea tripartită a basilicilor romanice.
Imaginea generală a Albaniei este una a unui tărâm al
buncărelor, iar secvenţa asta fotografiată arată că densitatea lor este chiar foarte vizibilă, copleşitoare, peisajul este pervertit de cantitatea betonelor, adăposturilor -- devenite absolut
inutile. Am fotografiat în apropierea oraşului Gjirokaster, una din cele mai spectaculoase localităţi ale acestei ţări mitice.
Se observă foarte limpede diferenţa dintre
arhitectura tradiţională, şi construcţiile recente, obraznice le-aş spune. În această zonă, pe o vastă platformă de beton s-a lăfăit statuia monstruoasă a lui Hoxha, născut aici, în 1908,
într-o familie musulmană. Acum pe acel loc acum e o parcare. În dimineaţa în care m-am trezit cu imaginea maşinilor garate acolo, am avut sentimentul că sunt suspendate, planează de-asupra
culelor vechi...atât de inadecvată e prezenţa acelei cantităţi enorme de beton.
Anul trecut s-a împlinit un secol de la naşterea, în
acest oraş, a unuia din cei mai sângeroşi dictatori ai secolului XX, Enver Hoxha. Iar locuitorii nostalgici, şi chiar cred că mulţi sunt tineri, dezamăgiţi de oportunităţile fără perspectivă
oferite de noile realităţi -- au adus un viu omagiu acestuia, scriindu-i numele pe murii caselor din zona veche a oraşului. Asta în condiţiile în care, în 1997, indivizi neidentificaţi au
aruncat în aer casa acestuia, păstrată până atunci ca muzeu.