Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

15 septembre 2017 5 15 /09 /septembre /2017 01:19

Bulgaria este țara în care te duci ca acasă, chiar mai mult decît te-ai reîntoarce în Moldova transpruteană, să zicem. Poate că lucrul acesta au vrut să-l afirme cu vîrf de măsură cei care au decis includerea noastră frățească în comunitatea europeană (așa-numita uniune europeană!). Bulgaria are un duh asemănător cu al nostru, și asta dincolo de apartenența noastră comună la creștinismul ortodox; din acest punct de vedere există diferențe majore, dictate în primul rînd prin încingerea lor ca spațiu spiritual și politic în mantia Imperiului Otoman. Ortodoxia în Bulgaria a avut greu de suferit de pe urma secolelor de asuprire turcă (care a durat peste patru secole); în al doilea rînd, vecinii noștri au fost un satelit al fostului imperiu sovietic, fiind în același rînd, un stat cu deschideri mai largi către lumea apuseană, decît eram noi, cei de la nord de Dunăre. Totuși, un anume „topos” mai ales urban, ne face foarte asemănători, la fel de traumatizați încă de trecutul socialist, egalitarist, cu planificare centralizată.

Cît de asemănători suntem cu vecinii noștri o confirmă filmul Ralitzei Petrova, Безбог / Godless (2016). Reprezintă un soi de neorealism contemporan, din a cărui atmosferă glacială, frisonantă, ieși anevoie, sacadat; parcă înghiți cu noduri o vreme... Avem de-a face cu o dramă articulată de niște personaje închistate în propria dezumanitate, iar titlul filmului ne sugerează, că sunt amorțite în lipsa lui Dumnezeu. Cea pe care o vedem adesea-n prim-plan este Gana, o îngrijitoare la bătrîni singuri, dezechilibrați, simpli, dar nostalgici, unii. Gana înaintează de la o locuință la alta, deschizînd uși, administrînd pastile, făcînd masaje, schimbînd scutece și lenjerie, vorbind puțin, sec, plictisit, sastisit. Fizionomia ei este a unei măști, iar oboseala a unui măgar de tracțiune. Urcînd greoi în duba cu care se deplasează, ducînd pe umăr o geantă șleampătă, ea nu are nimic feminin, grațios, atractiv. Este la fel de doborîtă de viață ca și pacienții pe care-i vizitează, pe unii zilnic, pe alții - cînd se nimerește; lucrează pentru o firmă de asistență socială, iar de acolo mai și fură morfină, iar de la cei asistați - actele de identitate, pe care prietenul ei, Aleko, le dă mai departe (contra cost, desigur) unei grupări infracționale, care este mînă în mînă cu organele de poliție. Uneori Gana își vizitează mama, și ea singură, temătoare și posesoare a unui apartament de bloc, apăsător și acesta ca și toate cele cărora Gana le mai calcă pragul. Orașul în acest film este însuși un personaj: cu blocuri hidoase, jupuite, înalte și fără încălzire, cu betoane monotone, cu șosele necurățate de zăpadă, sparte, prost luminate, cu oameni puțini pe străzi; și chiar dacă e la poalele muntelui, urbea aceasta (apare o plăcuță cu denumirea acestuia: Vratsa) este lipsită de orice urmă de pitoresc al orașului submontan. Gana deambulează prin el ca printr-o mlaștină, și parcă simțim cum tina acesteia o trage în jos, o suge și o mutilează...

Dar, un fel de „metanoia” se produce la de la un moment dat încolo; Gana asistă la repetiția unui cor de amatori, care învață cîntarea liturgică, repetii care se au loc într-o sordidă sală de sport. Psalmodierea aceasta are darul să-i trezească cumva Ganei conștiința adormită sau anesteziată de morfină, astfel se atașează de conducătorul corului, de Yoan, pe care-l întreabă, în lift, dacă crede în Dumnezeu. El, care a fost o victimă a regimului sinistru comunist, nu mai crede în nimeni și nimic, decît în sine însuși! Blazat, renunțînd la orice luptă sau răzbunare, își poartă pașii doar între casă și acel cor de amatori; iar în ultimă instanță acesta moare, în timp ce Gana nimerește în aceeași mașină cu ucigașii, care la începutul filmului fugeau de la locul faptei, după ce au trimis pe lumea cealaltă pe cineva care le-a stat în cale. În mînă are un pumn de pastile...cam prea multe pentru a-i face bine. 

De fapt, «Безбог» este un topos, o denumire de munte, care s-ar traduce prin această sintagmă cumplită: «FărăDumnezeu», loc unde oarecînd un preot și-a condus turma duhovnicească, spre a se ascunde de turci, ca să fie fie astfel mai aproape de Dumnezeu, iar în acea ascunzătoare ienicerii au și căsăpit întreaga adunare. Locul devenise proscris, funebru, era sinonim cu părăsirea de Dumnezeu. Iar dacă El nu era în vîrful unui munte, cum putea să fie prezent la poalele acestuia?

Ralitza Petrova proiectează legenda asupra unei neașezate realități post-comuniste, o suprapune peste aceasta, arătînd sumbra degradare a omului contemporan, care-și cîștigă sordida existență din suferința aceluia mai slab, mai neputiincios, mai bolnav, iar lumina maladivă care îmbracă imaginea acestui film nu mai lasă nicio șansă speranței, reversibilului. Pentru că într-o lume fără Dumnezeu nu mai rămîne nimic care să-și atingă împlinirea, certitudinea, răbojul. 

Filmul acesta al Ralitzei Petrova este o cronică socială și morală sumbră, nemiloasă,  lacerantă chiar, este ca un jăratec care se așează pe o rană deschisă, producînd mai mult o rafală de întrebări de natură existențială, decît niscaiva răspunsuri; dar e clar să sunt lucruri despre care trebuie să se vorbească, să fie întinse pe tapet, căci omul se obișnuiește cu răul, și starea aceasta tinde să devină „firească”...purgatoriul submontan se năruie în umbra stîncilor!  Tenebrele unui Caravaggio revin, peste secole, printre oameni!  

  

Purgatoriul submontan
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque Radicalisme
commenter cet article
11 septembre 2017 1 11 /09 /septembre /2017 10:13
Festivalul la vîrsta majoratului

Festivalul de ethno jazz de la Chișinău se întrunește în acest an pentru a 16 oară!

Întrucît m-am acreditat deja la acest festival în calitate de jurnalist, voi scrie pe larg despre acest eveniment după revenirea la București.

 

Acum doar aș vrea să relatez despre cîteva suprize, pe care le-am descoperit în lista de invitați.

 

Două suprize de proporții, wow:

primo:  Görkem Şen - un muzician turc de factură experimentalistă, care și-a construit un agregat din lemn, metal și coarde metalice, căruia i-a zis Yaybahar ( Yay: string (as in string quartet)+ Bahar: spring (as in the season). Acest obiect este mai degrabă un animal artistic, decît un instrument muzical, pe care Șen îl „dresează” de-o manieră ...iar organizatorii mărturisesc că în aprilie, cînd lista la invitați ai festivalului era finalizată, descoperind pe acest artist, au făcut eforturi supranaturale, ca să-l aibă în acest an pe scena de la Chișinău: „ am rămas atât de fascinați de instrumentul pe care acesta l-a inventat, că am început să căutăm soluții pentru a avea posibilitatea să-l vedem pe scena festivalului” - se scrie într-un comunicat de pe pagina festivalului. DE-abia aștept să-l ascult pe viu, căci ceea ce oferă youtube e de-a dreptul fascinant!   

 

secundo: Omar Sosa și Joo Kraus; Primul este deja o legendă a pianului, care a scos pînă acum o căruță de discuri solo, printre care unul dintre cele mai senzuale mi se pare Senses („ota records”, 2014); cunoscut pe ambele maluri ale Atlanticului prin colaborările sale în diverse sfere ale polifoniei contemporane: free jazz, latino, world music, experimental etc.

Celălalt membru al duo-ului, Joo Kraus, un trompetist de factură inovaționistă, cu minunate prestații solo, vocale dar și de band. Astfel că alăturarea celor doi muzicieni, cu o instrucție muzicală acumulată din rădăcini muzicale atît de diferite, vor proiecta în cadrul lui Ethno jazz Festival 2017 o prestație atît de intensă, încît multă vreme după aceea, cei care au fost prezenți, nu o vor uita! Sunt sigur de asta.

Desigur, mă voi bucura din nou de prezența la Chișinău (unde l-am și cunoscut, în 2001!) a lui Misha Alperin, care va fi de data aceasta alături de soția sa, acordionista Evelina Petrova

Nu în ultimul rînd, aștept să-i descopăr pe cei trei vocaliști superbi care formează MoZuluArt (Ramadu, Vusa & Blessings), mai ales pentru că vor fi acompaniați de pianistul vienez Roland Guggenbichler...

Sufletul acestui festival, Anatol Ștefăneț, ne va prezenta noul său proiect, Folk Reverse Jazz Trio. Anatol este un muzician și compozitor atît de imprevizibil, încît parcă se upgradează cu fiecare formulă de jazz band, cu fiecare nou album! Și de data asta - la cote maxime... 

 

Vor fi și alte recitaluri suprinzătoare, sunt sigur, poate chiar revelații (cum de-atîtea ori mi s-au arătat în cadrul acestui fantastic festival!), dar ele urmează; la timpul potrivit, în serile minunate a celei de-a treia decade a lui septembrie... 

 

 

Repost 0
21 août 2017 1 21 /08 /août /2017 13:36
Lucifer și Lucia Ferescu sub steaua dimineții

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, ed. Compania, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835, și se încheie tot într-o zi de iulie, a anului 2060.

Să recitim pasajele din acest pseudoroman: „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toși și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorțise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos.” (pag. 17);

Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfoerbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă.” (pag. 314).

Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă și-a scris, am putea spune, romanul vieții; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

Lucia Ferescu se naște în acel îndepărtat an, 1835, într-un ev încă fanariot, în familia polcovnicului Ferescu, pentru ca la scurtă vreme (încă de la momentul botezului) să ajungă să uimească pe toți din jurul său, prin excepționalele calități intelectuale care s-au arătat de timpuriu, și care i-au asigurat, deopotrivă, longevitatea, clar-vederea, nemurirea și ubicuitatea...Ea a venit pe pământ cu o prețioasă misiune: să vorbească despre lumile extramundane, despre fenomenul OZN privit prin prismă religioasă, despre rolul omului/oamenilor de a furniza material genetic unor civilizații superioare etc. Chestiunea cunoașterii este o chestiune a celor aleși, puțini, inițiați, tot astfel cum religia e creată pentru mulți, în timp ce credința e dăruită celor foarte puțini, „chemați”. În fapt, întreaga scriere romanescă este o pledoarie și meditație asupra acestei probleme: religia este un fenomen ontologic, și e caracteristic ființei umane, sau i-a fost inoculat acestuia de entități suprafirești, mult superioare acestuia, care se află dintotdeauna și pe pământ și în afara lui?

După cum vedem, Petru Vintilă jr. nu se dedă doar la a construi cu un apetisant meșteșug o foarte pasionantă Poveste, care se întinde cronologic pe mai bine de două veacuri - ca două zile - ci „dizolvă” în acest text o sumedenie de referințe, date, nume, idei, locuri, păreri, rezultate ale unor descoperiri științifice și chiar monade revelate. Prin fața ochilor și a minții ni se perindă imagini de tablouri, dialoguri lungi, arguții, fragmente de texte esoterice și gnostice, apocrife, artefacte arheologice, rezumate de cărți aflate departe de opaițele academice; astfel că înțelegem într-o manieră și mai convingătoare că, într-un sens mai larg, Lucia Ferescu este un profet într-o lume în care confuzia și ignoranța par să fie în chip perfid dirijate, amplificate, strict supravegheate; o realitate dură, în care acest gând al lui Mircea Eliade sună cu o forță care nu are cum să nu-ți dea frisoane, ca acel clopot care bătea de capul lui la botezul Luciei Ferescu: „Misterul incomprehensibil al nimicirii Creației de către propriii ei creatori”.

Ce vrea să spună asta? Că „nu ne aducem aminte despre cei care au fost înainte, dar despre cei care vor veni pe urmă nici o pomenire nu va fi la urmașii lor”(Ecleziastul, 1, 11); versiunea Septuagintei vorbește mai ales despre cele neînsuflețite: „Pentru cele de la început nu este amintire, iar pentru cele neîmplinite la urmă nu va fi amintire, la cei care vor fi până la urmă”, și mai departe: „Eu, Ecleziastul, am fost rege peste Israel, în Ierusalim. Și inima mi-am pus-o să caute și să le cercteze cu înțelepciune pe toate câte sunt sub cer; căci grea frământare le-a dat Dumnezeu fiilor omului ca să se frământe cu ea. Am văzut toate făpturile care s-au înfăptuit sub soare și, iată, toate sunt deșertăciune și căutare de vânt. Ce e strâmb nu va putea fi îndreptat și ce lipsește nu va putea fi numărat (...) căci în belșug de înțelepciune (este) belșug de cunoaștere, iar cel care sporește cunoașterea va spori durerea.” (Ecleziastul 1, 12-14, 18).

În esență, întreaga zbatere a omenirii să în aceste rânduri ale Ecleziastului...întreaga experiență umană, a umanității confirmă relativismul cunoașterii, care se raportează mereu la Ceva sau la Cineva. „Domnul a făcut toate pentru o țintă, chiar și pe cel rău pentru ziua nenorocirii” (Pilde 16, 4). Iată la ce consluzie ajunge Lucia Ferescu, în lungul său dialog cu tânărul savant Alexandru Theodorescu (un imaginar discipol al lui Ioan Petru Culianu, despre al cărui tragic sfârșit se vorbește la un moment dat): „Decriptarea corectă a textelor Facerii și a Apocalipsei ne oferă informații prețioase despre adevăratele „lucrări cerești tainice” ale supercivilizațiilor extraterestre. Ingineria lor genetică a fost ascunsă sub un înveliș religios, al cărui discurs a fost voit arhaizat, în spiritul vremurilor biblice, și împănat cu povești aparent naive. Astfel, povestea „naivă” a păcatului originar, așa cum este relatată de textul Bibliei, camuflează un diferend științific axat exclusiv pe ingineria genetică, abordată diferit de Dumnezeu și de Satana. Singurul și adevăratul motiv al conflictului dintre Dumnezeu și Satana, care a dus la războiul dintre cele două tabere, a fost generat de structura ADN-ului uman. Stabilit prin inginerie genetică de specialiștii lui Dumnezeu, el a fost modificat ulterior de cei ai lui Satana, „păcatul originar” nefiind decât un pretext religios comparabil cu firul epic aparent naiv al Facerii, dar și al întregii Biblii. „Și s-a făcut război mare în cer: Mihail și îngerii lui au pornit război cu balaurul. Iar balaurul și îngerii lui au stat în luptă.” (Apocalipsa 12, 7)  -  (pag. 250-251).

Acest pasaj lămurește cu vârf de măsură întregul mesaj pe care Lucia Ferescu este „autorizată” de creatorul ei să ni-l transmită, înainte ca ciclul existențial în care ne aflăm să se apropie de final (totuși, anul 2060 nu e chiar așa departe, iar ritmul evoluției tehnologice poate chiar va și accelera și scurta acest parcurs cronologic!). Poate că nu e nicidecum întâmplător faptul că undeva în proximitatea noastră, în Vlasac, pe partea sârbească a Dunării a fost dezgropată în 1970 o piatră, pe care filologul sârb Vida Tomic ar fi cetit următotorul text, scris într-un alfabet care premerge celui sumerian cu două milenii: „Totul se petrece în cicluri și, când termini de băut paharul vieții, te întorci în praf.” (pag. 237).

Nu știm exact cărui dumnezeu slujește Lucia Ferescu, dar asistăm la o reală și panoramică confruntare între ea, și demonul Cunoașterii, Lucifer, dezbatere a cărei incadescență o depășește pe cea a zilelor de iulie de la debutul și finalul cărții...totuși vocea lui Iisus, prin scrierea de bătrânețe a Apostolului Ioan, ne spune următoarele: „Eu, Iisus, l-am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească văuă acestea cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina și odrasla lui David, steaua strălucitoare a dimineții” (Apocalipsa 22, 16). De aici încolo orice dezvoltare speculativă se poate multiplica după darul și chemarea fiecăruia...

O scriere ezoteric-literară cu adevărat pasionantă, erudită, documentată, conectată la informațiile și cugetările cele mai vii și mai actuale, la cercetări existente în fizică, astrofizică, medicină, genetică, arheologie, și mai câte altele, de accea este cu atât mai misterios faptul că existența ei în „piața ideilor” naționale este atât de anemică, tinzând spre zero...Dar asta, din punctul meu de vedere, poate fi o dovadă cât se poate de clară, că scrierile cu adevărat valoaroase nu trebuie „marchetizate” cu orice preț, nici trâmbițat prea mult nu e nevoie despre ele, ci se cade ca acestea să fie descoperite, savurate ci încetul, dezghiocate cu țârâita, latent, căci în acest fel poate produce și un efect placebo cititorului autentic, liber, neostenit, vicios în ale cunoașterii. 

 

 

 

Repost 0
3 août 2017 4 03 /08 /août /2017 10:08

Parcurgerea în grabă a acestui articol, mi-a readus în memorie faptul că am vizitat și eu Volgogradul, redenumit din Stalingrad, în 10 noiembrie 1961, după demascarea cultului personalității fostului dictator sovietic, Iosif Stalin.

Era în anul 1984, și nu am nicio explicație pentru faptul că părinții m-au înscris pentru acea excursie cu alți copii, care urmau să viziteze Volgogradul - orașul marii înfrîngeri a hitlerismului. Acolo, pe malurile Volgăi, s-a dat cea mai cruntă și mai devastatoare bătălie a Europei, despre care s-au scris nenumărate cărți de istorie, ficțiune, poezie, s-au făcut filme, s-au născocit legende...anul acesta se împlinesc 75 de ani de la debutul acelor ostilități, încununate de succesul absolut al trupelor sovietice. Practic, acel oraș nu a mai existat după februarie 1943. Era pe un întins teritoriu un munte de dărîmături, cadavre, pestilență, epidemii și deznădejde în sufletele acelora în care m-ai pulsa viața. Se spune că sutele de mii de cadavre de oameni și animale au fost înmormîntate toate după luni de zile de la încetarea luptelor, de-abia în iulie 1943. Pînă în anul 1949 urbea a fost readusă în simțiri inclusiv cu ajutorul prizonierilor germani, după care aceștia au fost expediați în Germania, cu excepția celor care au suportat consecințe penale pentru crimele contra umanității. A se aminti că în rîndurile aliaților au fost și foarte mulți ostași români.

Orașul a devenit un simbol al unei uriașe rezistențe, a unei voințe supraomenești de a nu „face niciun pas înapoi” (sloganul care i-a hipnotizat pe ostașii și ofițerii sovietici, astfel că această lozincă a folosit ca scut), iar acest loc trebuia cumva formatat în acest sens. Memoria acelei monstruozități trebuia cumva îmbălsămată și vizualizată prin mijloace plastice. 

Una din cărțile devenite clasice despre lupta de la Stalingrad este cea semnată de istoricul Antony Beevor, Stalingrad (Viking, 1998), un stufos inventar al acestei lupte, redactat cu acrivie de istoric și cu talent de beletrist. În bună măsură mentalul occidental a fost format de această carte savuroasă, care a urmat unei serii lungi de memorialistică, documentaristică și materiale vizuale (foto, film).

Dar cum s-a format memoria sovieticilor?

În 1967 pe curganul Mamaev s-a instalat statuia Patria-Mamă te cheamă, o enormă sculptură care la momentul ridicării era cea mai înaltă din lume. Are 85 de metri. Reprezintă o figură feminină cu o sabie ridicată de-asupra capului,  ținută în mîna dreaptă, iar cu cealaltă arată spre zările pe care germanii nu le-au cucerit niciodată. O mică statuetă a acestui monument, tirajat sub formă de suvernir, l-am cumpărat cadou pentru părinți, și se află și acum la ei acasă, spre amintirea acelei călătorii.

Dar în anul 1982 s-a inaugurat o impresionanta dioramă a bătăliei de la Stalingrad. Iar peste alți trei ani s-a deschis muzeul acelei bătălii, care a inspirat apariția, la scurtă vreme, a unor diorame similare, dar niciodată de acea amploare, inslusiv la Chișinău, în chiar amurgul comunismului.

O imagine de ansamblu a acestei reconstituiri plastice, cu o vizualizare de 360 de grade se poate vedea pe acest blog. Sunt lucruri care nu se vor mai face, pentru că industria digitală (3, 4, 5, 6 D + iMax ) a substituit complet manualitatea, obiectualul, tot astfel cum bunăstarea, pacea și democrația au răpit oamenilor înțelegerea, memoria și compasiunea. Interesant de amintit în acest context despre felul în care o imagine fotografică a lucrat asupra mentalului colectiv, amintind de drama orașului în perioada 1942-1943. Este vorba de fotografia făcută de Emmanuil Evzerihin (1911-a984) care a îmbălsămat starea de după primele bombardamente a unui havuz (Barmaley Fontain) aflat în Stalingradul devastat (august, 1942): un grup de copii rotindu-se veseli în jurul unui crocodil. Iar din cîteva locuri din gura unor broaște se scuipa cîte un jet de apă.

 Despre Stalingrad, printre măcel, memorie și simulacre

Vorba e imaginea aceasta a fost folosită o vreme ca un simbol al rezistenței, al inocenței în fața pericolului, în răspăr cu fascismul reprezentat de crocodil...deși apariția unui astfel de havuz s-a petrecut în cîteva locuri ale URSS, încă din anii 1930.

Și mai interesant este faptul că în 1951 fîntîna aceasta arteziană a fost demontată la Stalingrad, din cauza uzurii, dar refăcută în 2013, sub impactul, cred, a industriei cinematografice americane, care a abordat subiectul bătăliei de la Stalingrad. Și nu numai.

Faimos este filmul Enemy at the Gates (2001), în care primele secvențe se rotesc în jurul și în interiorul acestui monument, deși la acea dată obiectivul exista doar în formă fotografiată! La fel, imaginea havuzului apare și în alte piese filmice: V for vendetta (2005), dar și în capodopera lui Kubrick, Portocala mecanică (1971), într-o secvență prin care trebuia lecuită pornirea spre violență a lui Alex...

În decembrie 2013 replica fîntînii lui Barmaley, aflată în fața gării feroviare din Volgograd, a fost martora unei noi porții de violență: un atac cu bombă, care s-a soldat cu 34 de morți. Să poarte ghinion oare acest monument atît de primitiv, care este asociat, cel puțin din perspectivă cinematografică occidentală, cu devastarea, focul, coșmarul și moartea? Sau, abstractizînd, aceasta rămîne doar imaginea imaturității/inconsistenței regimului sovietic, al celui din zorii săi proletari, violenți, cînd orice pericol sau angoasă era considerat „floare la ureche”, sau pur și simplu ignorat?!

Toate aceste lucruri sunt regîndite, reformulate și puse pe făgașe ideologice noi, sau doar reșapate, în Rusia contemporană, astfel că trebuie să ne așteptăm ca Volgogradul să redevină Stalingrad II.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
27 juin 2017 2 27 /06 /juin /2017 15:28

o bună prietenă îmi spunea ieri după-amiază, că cel mai firesc se simte omul cu picioarele pe pămînt! la propriu și la figurat, deși cînd calci cu picioarele goale pe pămîntul cald sau rece - nu mai e loc de „figurat”; mintea gîndește limpede, calm, creativ, miezos...

tocmai despărțindu-mă de ea, și tot gîndundu-mă la cele spuse de dînsa, simțeam cum din betonul de sub roata bicicletei radiază o boare molatică, cu iz de smoală, nesănătoasă...dar atenția mi-a fost brusc atrasă de această arătare, care mi-a demonstrat că poți rămîne cu picioarele pe pămînt chiar și în inima unui bucurești aproape complet urbanizat = abrutizat= dezumanizat = ne-simțitor, total smintitor pentru cineva crescut între miros de găinaț și guițat de porc...și mai ales într-o liniște în care, adesea, auzi murmurul stelelor de pe cer!

 

foto @ vladimir bulat

foto @ vladimir bulat

noroc că mai există astfel de oaze în care iedera, atît de rapace în creșterea ei, se „ambiționează” să îmbrățișeze pînă și ferestrele.

poate că nici denumirea străzii nu e deloc întîmplătoare?

foto @ vladimir bulat

foto @ vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
12 mai 2017 5 12 /05 /mai /2017 11:43
„Haosul este o chestiune de scară”

Am meditat îndelung asupra acestei fraze, pe care am cățărat-o în vîrful acestor notițe despre un roman care m-a emoționat profund: Constellation, de Adrian Bosc, lansat la noi acum exact o lună.

Romanul este deja tradus și în engleză și germană, și pare să suscite interes internațional, și probabil că atît din cauza literaturii ca literatură, ci mai ales acesta e datorat subiectului tragic petrecut acum mai multe decenii: prăbușirea unui avion transatlantic al companiei Air France în noaptea de 27 octombrie a anului 1949. Asta este descrierea transmisă de promoters.

Personal pentru mine fabula acesta a fost și este mai puțin captivantă; o tragedie e o tragedie, indiferent de forma în care s-a produs aceasta! Compasiunea e un prim sentiment care-ți încolțește în suflet, apoi, constați că nu poți face nimic în afară de a spune: Dumnezeu să-i odihnească în pace! Astăzi avioanele se prăbușesc cu o repeziciune pe care nici fluxurile informaționale nu o mai pot fixa; ș-atunci, de ce un tînăr scriitor francez debutează cu un astfel de subiect? Iar cartea nu doar că îi aduce premii importante, ci îl și consacră în lumea literelor...

Meditînd asupra celor adunate de Bosc în cărțulia sa de nici 200 de pagini, 198 în ediția de la Edition Stock, și 187 în ediția românească, mi-am dat seama că nu subiectul e cel precumpănitor în valorizarea acestei scrieri. Nici structura ei, nici lexicul, nici arheologia reconstitutivă, metoda la care a apelat Bosc, pentru a-și țese trama romanescă. Intuiesc că miza acestei cărți este una mai profundă, și pare cît se poate de firească: condiția omului în era vitezei, impactul acesteia asupra destinului.

 

Să ne înțelegem: moartea în grup, în războaie, autodafé-uri, calamități naturale, incendii, naufragii etc., nu e deloc o noutate în istoria omenirii, de după părăsirea Raiului. Dimpotrivă, a devenit aproape, într-o anumită măsură, un fenomen reglator, o fatalitate controlată. Dar anume avionul, apariția și crearea lui, a impulsionat un alt tip de raportare la moarte, pentru că avionul, prin viteza sa tot mai crescîndă, sfidează timpul, distanțele devin mai „scurte”, iar parcurgerea lor, desigur, mai rapidă. Moartea devine în aceste condiții, adică în cazuri de prăbușire a aparatului de zbor - năpraznică, năucitoare, inimaginabilă. Adesea, victimele nici nu sunt recuperate, sau rămîn pe veci neidentificate. Astfel apare „Mausoleul pasagerului necunoscut”, în cimitirul Pere-Lachaise, despre care pomenește Bosc la pag. 120. Iată o noutate absolută. Pe lîngă „Monumentul soldatului necunoscut”, omenirea a mai adăogat o piesă comemorativă. În esență, Mausoleul pasagerului necunoscut este, în fond, un memorial al hazardului, al faptului tragic, al vitezei curmate. 

Bosc spune la un moment dat: „Avionul este un lux”; dar afirmația aceasta este una care se referă la o realitate retrospectivă, o proiectează în era pe care a scormonit-o, cu punctul ei culminant în acea noapte fatidică a toamnei lui 1949. Azi avionul este ceva banal, ca și un telefon portabil, pe care și-l permite oricine. Doar cine nu vrea unul, acela nu-l are, nici nu zboară. Și imediat ce spune acea frază scurtă, autorul ne spune că singurii pasageri mai puțin bogați ai acelei curse a avionului Constallation erau 5 păstori basci și Amélie Ringler, o muncitoare dintr-o fabrică de textile din Mulhouse, pentru că pliantele companiei proclamau acest avion drept „Avionul vedetelor”... „pasagerii sunt niște privelegiați, o elită. Este totodată un mijloc de transport al oamenilor grăbiți, al afaceriștilor” (pag. 123). Deci, avionul devenise o emblemă a diviziunii sociale, dar și a pecetluirii destinului totodată. 

Cîndva, vaporul era locul de segregare și de adunare pentru traversarea Atlanticului, toți cuceritorii Americilor au mers cu vaporul, au ajus acolo vîslind sau aruncînd cărbuni în furnale. Dar omul a visat mereu să zboare, iar Mitul lui Icar ne arată străvechimea acestuia. Pînă la lansarea primului Concorde mai erau două decenii (1969), dar bogătanii lumii au visat la el vreme îndelungată. Între timp, supersonicul s-a restras din zbor (2003), și în locul lui au venit o puzderie nenumărată de avioane, mari și mici, care servesc omenirea pe post de taxiu...Chiar dacă ne servește cu umor amar cap. 23, „Roșu pentru Ginette, verde pentru Amélie”, devine clar că Bosc devine el însuși tot mai nerăbdător să dezlege cîte ceva din miza adînc ascunsă a scrierii sale...

Ficțiunea unui eu omniscient care îmbracă veșmintele victimelor, așa cum te strecori în costumele unui mic teatru teatru de epocă, nu există. Descrierea zborului, înlănțuirea personajelor într-un singur tot, reprezentat de avion, este singurul efect oratoric, și sperăm că nu mai ascunde nici un altul” - strecoară Bosc ideea unei forțe care transgresează capacitatea noastră de a controla, prevedea, amîna sau anula pericolul ce planează asupra destinelor noastre. Supraviețuitorii, familiile, rudele nu se împacă cu oroarea pierderii, recurg la rozarii, fac rugăciuni, recurg la ședințe de spiritism, dialoghează cu morții. Ceva din ordinea viului se ruinează, iar oamenii rememorează, că granița dintre cele două lumi e marcată de egoism și orgoliu, vanitate și sete de glorie.

În post-scriptum, Bosc recurge la personalitatea majoră a literaturii franceze, Blaise Cendrars, care în 1915, în timpul unei bătălii din Champagne, caporal fiind, își pierde brațul drept. Moare în 1961, astfel că întreaga operă și-a scris-o cu celălalt braț...în L'Homme foudroyé Cendrars vorbeşte despre un sfînt ocrotitor al aviaţiei, Sfîntul Iosif de Copertino - cel care veghează asupra zborurilor, levitației, a celor cu minte-n nori...

Mi s-a părut magnifică această paralelă a destinului scriitorului cu drama celor care au avut victime în cursa Constellation, folosind ca o litanie această minunată frază, profund umană, „Cînd iubești, trebuie să te întorci”, pentru că așa cum viața scriitorului pierzîndu-și mîna a tînjit și a suferit întreaga lui viață, tot astfel drama din Azore, proiectează culori sumbre asupra unei părți din peisajul uman, care nu e, totuși, decît o pensulație mai stîngace, micuță, într-un tablou incomensurabil al minunatului univers.  

Haosul, tragedia, războiul, catastrofa, martirajele, omorurile - sunt cratime datorate oamenilor, dar sunt și lucruri neelicidate, pe care le datorăm hazardului, fatalității, destinului. Lexicul nostru, adesea, e incapabil să deslușească cine sau ce anume e înapoia acestei cratime.

Romanul lui Adrien Bosc este despre o astfel de „cratimă”...    

Adrien Bosc, la înmînarea Premiului Academiei Franceze; credit foto: ftl.fr

Adrien Bosc, la înmînarea Premiului Academiei Franceze; credit foto: ftl.fr

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
29 mars 2017 3 29 /03 /mars /2017 15:04

după înjumătățirea postului, marcată de sărbătoarea Sfintei CRUCI, se revine la rugăciunile cuprinse în „canonul cel mare”, închipuit în cuvinte de către Sfîntul Andrei Criteanu, iar ilustrarea cea mai bună, vizual, este cea pe care o reprezintă Moisi, cel care „a strigat către Domnul și Domnul i-a arătat un lemn pe care Moisi l-a aruncat în apă și apa s-a îndulcit. acolo i-a pus poporului îndreptări și judecăți; acolo l-a pus la încercare” (Exodul 15, 22-25)...este vorba de oprirea la izvorul mera (în limba română ebraicul „mārāh” se redă foarte limpede prin „amar” sau „amărăciune”, cf. comentariului din septuaginta, vol 1., 2004, pag. 232), după trei zile de mers prin pustiu, în care evreii nu au găsit apă. găsindu-o, aceasta nu era însă deloc bună pentru consum, iar poporul a murmurat împotriva Moisi...

după ce se cetește în patru seri consecutive, din prima săptămînă a postului mare, „canonul cel mare” se recetește azi seara, integral, în „denia canonului mare” - care este de fapt o slujbă a utreniei, cea a zilei următoare, astfel că acest lemn al lui Moisi, același care a despicat mai înainte apele mării roșii, spre a putea trece norodul lui israel, este întru totul același, ce va îndulci și apele merei...spre a ne pregăti de primirea adevăratei Crucii a Domnului, și a ne reamintește, fără tăgadă, că anume: „lemnul cel de viață făcător al cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, îndulcește amărăciunea postului celui de patruzeci de zile și ne mîngîie pe noi care trăim în pustie pînă ce ne va duce, prin Învirea Lui, la Ierusalimul cel spiritual” - (alexander schmemann, „postul cel mare”, ed. doris, 1998, pag. 100).

din cîte cunosc, nu mai există o altă reprezentare iconică a acestui episod în care Moise îndulcește apa amară, față de aceasta, dăruită nouă de zugrava Elena Murariu. mai mult, iconara augmentează subtil sensul acestei scene, adăogînd pe marginea apei un cerb, care se adapă, semn că apa e bună la gust, precum și cîteva păsări, care nici ele nu pot bea apă amară. cerbul este în repetate rînduri amintit în Vechiu Legămînt: „atunci va sări șchiopul ca un cerb/și limpede va fi gura gîngavilor, / că apă a țîșnit în pustie/ și pîraie în pămînt însetat” (Isaia, 35, 6 - versuri profetice, care se vor împlini prin venirea lui Hristos); cerbul este și un simbol al purității, după cum reiese din această prescripție din cartea Deuteronom: „după dorința ta vei jertfi și te vei înfrupta cu carne după binecuvîntarea Domnului Dumnezeului tău, pe care ți-a dat-o, în fiecare oraș; omul necurat de la tine și cel curat vor mînca la un loc, ca și cum ar fi carne de ciută sau cerb” (12, 15); „căprioarele și-au fătat puii-n poiană/și au părăsit-o, că nu era iarbă” (Profetul Ieremia, 14, 5); cu cerbul se compară în Psalmi, pe alocuri, și regele David...păsările erau văzute de același Moisi, ca unele curate și necurate; cele dintîi erau bune de mîncat, acestea se hrănesc cu semințe, boabe. anume acestea curate sunt aduse ca jertfă (găsim referințe în Levitic, 1, 14-17; V, 7-10; XIV, 4-7).

În cazul icoanei de față avem de-a face cu păsări care se hrănesc cu pește sau animale acvatice, ceea ce ne duce cu gîndul că aceste păsări nu erau dintre cele comestibile, și se află în antiteză semantică cu figura cerbului. totuși, la diverși profeți sunt referințe la păsările călătoare, barza, rîndunica, egreta etc., iar gîndul ne duce că prezența lor concretă aici, se referă la reîntoarcerea evreilor în locurile natale, cum și păsările revin după trecerea iernii - în habitatul de vară. Domnul readuce pe poporul Său în țara făgăduită, acela cîndva înrobit și hăituit, cum păsările călătoare se reîntorc pentru a-și perpetua seminția...iar parcă din străfundurile acelei ape îndulcite auzim: „cei ce mă urăsc fără temei m-au gonit ca pe o pasăre” (Plîngerile lui Ieremia, III, 52; idee reluată de cîțiva dintre Psalmii lui David).

comentariul de mai sus a fost prilejuit de contemplarea unei singure scene din minunata icoană a Sfintei Cruci, închipuită de Elena Murariu, concepută împreună cu monahii de la mănăstirea oașa - expusă zilele acestea la librăria bizantină din bucurești.

foto @ vladimir bulat, martie, 2017

foto @ vladimir bulat, martie, 2017

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
7 mars 2017 2 07 /03 /mars /2017 15:51
foto copertă @ vl. b. 2017

foto copertă @ vl. b. 2017

În îndepărtatul an 1979, apărea la Moscova albumul Arta decorativ-aplicată în RSS Moldovenească, semnată de istoricul de artă Matuș Livșiț (1920-2008). Din cîte-mi pot da seama acum, era cea mai completă și amplă panoramare a fenomenului de artă decorativ-aplicată din spațiul de la est de Prut, astfel că cine dorește să se informeze asupra calității și problematicilor din domeniile ceramicii, tapiseriei și a sticlei artistice nu are altă sursă decît aceasta, iar tirajul impresionant de cinsprezece mii, în care s-a tipărit acest album, nu face decît să ne lase visători și dornici de o cauză mai bună!

În anul în care influentul istoric și critic își încheia socotelile cu această lume, în îndepărtatul Wiesbaden, în Germania, în țara din care a plecat apărea, într-un tiraj de doar 1000 de exemplare lucrarea Galeria de sculptură contemporană din colecția Muzeului Național de artă al Moldovei (ed. Cartea Moldovei, 2008), alcătuită de un mai tînăr istoric de artă și muzeograf, Valeria Suruceanu, care este și președinta ICOM Moldova.

Trebuie să recunosc, că am privit multă vreme această apariție editorială cu oarece suspiciune, apoi, doar ca album, și e remarcabil faptul că acesta conține peste 200 de piese full color - reproduceri după lucrări aflate în colecția Muzeului Național de Artă al Moldovei (MNAM). Apoi, de curînd, am parcurs și textul introductiv, care e, de fapt, un studiu scris în limba rusă, și tradus în română, cu rezumate în limbile engleză și franceză. Și e de datoria mea profesională să afirm, că este cel mai pertinent text despre arta tridimensională, pe care l-am cetit în ultimii ani, despre arta din acel spațiu. Curiozitatea mea a crescut pe măsură ce descopeream, că autoarea a flanat cu o deosebită grație printre sculpturi și lucrări de ceramică, lucrate acestea din urmă în șamotă, lut, teracotă, porțelanuri etc., subsumînd tehnicile ceramicii domeniului mai larg al sculpturii. Nu am mai întîlnit o astfel de abordare, dar nu-mi pot reprima satisfacția că uite, un istoric de artă moldovean, care a rupt granițele unei compartimentări stricte între genuri, și a propus o săltare a unui domeniu considerat (pe nedrept) minor, și promovarea acestuia în categoria „grea” a sculpturii. În definitiv, de ce un vas sau o compoziție lucrate în porțelan și pictate cu diverși oxizi sau glazurate - nu pot fi considerate artefacte sculpturale? Valeria Suruceanu arată cu prisosință că acest lucru nu e doar posibil, ci și necesar...interdependența genururilor e demult un loc comun în cazul picturii, graficii, fotografiei, iar „artele decorative” erau lăsate undeva în umbră, într-un oarece rol al unei Cenușărese, care nu-și mai găsește calea de a se maturiza.

Întreaga lucrare, atît cea textuală, cît și generosul material ilustrativ, este adunată și structurată într-o ordine cronologică, iar acest lucru este și un avantaj, și un neajuns totodată. Partea pozitivă este în slujba comodității de a urmări evoluția formelor sculpturii de la primul artist, a căruia lucrare, Portretul lui Ion Croitoru (1920), Nichifor Colun (1882-1951) este arătată, inexplicabil, după cele ale lui Alexandru Plămădeală, pînă la cel mai tînăr artist, intrat în acest registru, Ioan Grecu (n. 1968), în timp ce un neajuns al unei astfel de structurări cronologice rezidă în faptul, că fenomenele artistice, de regulă, se suprapun, au reveniri, fluxuri și refluxuri, iar cronologiile dau mai bine în enciclopedii sau lexicoane, și mai puțin în publicații gen catalog, cum e cea de față. Pe ici, pe-colo, la partea documentară, există cîteva scăpări, inexactități, asupra cărora nu vreau să insist, aș adăoga doar că, fiind biograful marelui sculptor Lazăr Dubinovschi,  acesta a absolvit Academia de Artă din București în anul 1930, nu în 1929, cum figurează în fișa sa biografică inclusă în această publicație. Iarăși, ca o lipsă de acuratețe maximă a redactării se poate reproșa autorului faptul că, la unii autori a consemnat ziua, luna și anul nașterii, sau, după caz, datele morții, la alții - s-a rezumat de a indica doar anii. O unificare a informației ar fi dat un statut mai solid publicației.

Puse cap la cap toate cele prezente și prezentate în această lucrare, sunt în măsură să concluzionez, că avem de-a face cu un material prețios, relevant și necesar, care însă trebuie reeditat, pentru a aduce la zi ultimele achiziții ale muzeului, precum și informațiile despre fenomenele artistice recente, mai ales acum, cînd după ani de restaurări și modernizări, această instituție și-a deschis larg ușile pentru publicul iubitor de artă!  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Simeze
commenter cet article
27 février 2017 1 27 /02 /février /2017 09:35

Domnul Dumnezeu l-a luat pe omul pe care îl plăsmuise și l-a așezat în grădină, ca să o lucreze și să o păzească” (Geneza, 2, 15) - Septuaginta, ed. Polirom 2004, vol. 1, pag. 58.

 

Este clar și limpede că această grădină, devenită în hermeneutica exegeților, a desfătării, era pusă dintru început în paza omului, urmînd a fi lucrată, cultivată, înmulțită. Iar ceva mai devreme se precizează: „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, și l-a așezat acolo pe omul pe care l-a plăsmuit” (de la elinescul „plasso”, care evocă activitatea olarului sau a sculptorului) - Geneza, 2, 8.

 

Cuvîntul slavon Rai, în „Dicționarul etimologic al limbii ruse”, a lui Max Fasmer, pare a fi un ecou etimologic din protoiranianul rѓґу, care desemna „bogăție” și „fericire” sau din hindusa străveche: rayiґs = „dar”, „posesiune”; în slavona bisericească a devenit „rai” înrudit oarecum cu grecescul ParЈdeisoj, adică grădină.

 

Greu de stabilit cînd slavonescul „Rai” pătrunde în limba română veche, cu sensul de grădină în sens propriu, cert este că în Noul Testament publicat de mitropolitul Simion Ștefan la 1648, la Belgrad, în Evanghelia după Luca apare „raiu”, care e hărăzit tîrlharului de pe cruce (cap. 23, 43). Așijderea, Noul Așezămînt de la Noul Neamț, din 1851, în același text, se menține același slavonesc „Raiu”. Tot „Rai” e și în textele lui Bartolomeu Anania, dintre cele diotrosite mai recent. Pare că Rai e locul înnoit după Învierea Domnului.

 

Sacra Vulgata, recent editată (2015), propune în felul următor traducerea în românește a textului latin al Sfîntului Ieronim: „Isus i-a zis: Amin zic ție, astăzi vei fi cu mine în paradis!” (pag. 403). Latinescul „in paradiso” era firesc să devină „în paradis”, doar că și acest cuvînt are ca rădăcină un ebraism, pardes.

În ceea ce privește cuvîntul Eden acesta devine Edem în greacă, este o subtilă formulă ebraică גַּן עֵדֶן, Gan ʿEḏen, iar în traducerea Torei și a Profeților, Cornilescu (1921) o păstrează ca atare: „stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu...”, Ezechiel, 28,13, și „țara era ca o grădină a Edenului”, Ioil/Ioel, 2, 3 (același pasaj, Bartolomeu Anania îl traduce astfel: „pămîntul e rai al desfătării”, ed. Anastasia, 2000, pag. 218). Cum am observat și mai sus, traducătorii Septuagintei, folosesc distinct cuvîntul „grădină” de cel de „Eden”, și aleg pentru Geneza 3, 23-24, sintagma „grădina desfătării” folosită de două ori, succesiv: „Și Dumnezeu l-a alungat din grădina desfătării, ca să muncească pămîntul din care a fost luat. L-a scos afară pe Adam, l-a așezat în fața grădinii desfătării și a pus heruvimii și sabia de foc cea rotitoare, ca să păzească drumul către pomul vieții”.

 

Din cele expuse succint mai sus, am ajuns la concluzia că toți acești patru termeni au semnificații diferite, în raport cu intensitatea și contextul în care sunt folosiți, dar cred cu tărie că termenul Rai nu poate fi substituit nicidecum prin paradis, mai ales că Raiul nu este doar o grădină, ci este chiar proiecția Împărăției lui Dumnezeu, după cum o arată și etimologia cuvîntului în persana străveche: „bogăție” și „fericire”.

 

Atunci cînd Sfîntul Apostol Luca ne redă cuvîntul ultim al tîlharului de pe cruce: „Pomenește-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăția Ta”, acesta nu putea să audă decît: „Amin zic ție: astăzi împreună cu mine ve fi în Raiu” -, acesta se referă, desigur, la distincția fundamentală pe care o intuia prin revelație și Sfîntul Ioan Damaschinul, în Dogmatica sa, cînd scrie: „omul locuia cu trupul într-un loc cu totul dumnezeiesc și foarte frumos, iar cu sufletul locuia înr-un alt loc foarte înalt și incomparabil mai frumos. Dumnezeu, care locuia în el, era casa lui” (p.68). Și mai departe, același purtător de Dumnezeu Ioan, adaogă: „socotesc eu că paradisul dumnezeiesc a fost dublu și, în adevăra părinții purtători de Dumnezeu au predat aceasta; unii învățînd că este sensibil, alții că este spiritual” (p.69; ambele citate din Sfîntul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. D.Fecioru, ediția a III-a, ed. Scripta, 1993, cap. XI).

 

Există un rai sensibil și un rai spiritual. Dar acestea sunt altceva decît „grădina desfătării” din care Adam a fost alungat, și al cărui păcat originar îl moștenim pînă astăzi...         

@ cupola sudica, mozaic san marco, venezia, 1215-1235

@ cupola sudica, mozaic san marco, venezia, 1215-1235

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
13 février 2017 1 13 /02 /février /2017 11:47

În toamna lui 2013 se stingea la Barcelona una dintre pictoriţele care şi'au marcat epoca încă de la vîrsta juneţii, şi care şi'a trăit lunga sa viaţă într'un soi de anonimat. Ángeles Santos Torroella, căci despre ea este vorba, s'a născut în 7 noiembrie 1911, la Portbou, mica localitate catalană, de la graniţa cu Franţa, unde în 1940 avea să se sinucidă marele gînditor german Walter Benjamin.

Tînăra Ángeles debutează în 1929, cu imensa lucrare Un Mundo, pe care o expune la Salonul de toamnă, iar în 1931 are o personală la Paris, după care suferă o cădere nervoasă, şi se lasă de pictură, astfel că orice mai picta, distrugea. A stat săptămîni întregi într'un sanatoriu de boli nervoase, după care se lasă peste numele ei tăcerea, uitarea...

Tot în 1929 pictează lucrarea La Tertulia, în care apare un grup de patru femei, fiecare dintre acestea aşezate în poziţii oarecum nefireşti, dezinvolte, antrenate într'o discuţie literară, se pare, una privind direct spre spectator, două avînd nişte foi în mîini, iar cea din urmă, sprijinită în coate, ţine cu stînga o ţigară fumegîndă. Este o compoziţie care arată un nou statut al femeii, pe cale de a se emancipa, o manifestă reacţie la falusocraţia care domina lumea de după consumarea primului război mondial. Acestă lucrare vine cumva să completeze ecoul produs de celebrissimul portret al jurnalistei şi poetei Sylvia von Harden (1926), semnat de expresionistul Otto Dix. Pentru mişcarea feministă a Europei acest portret a devenit un soi de obiectivare plastică a ceea ce Sarah Grand avea să numească "New Woman". 

Privind cele două tablouri, la substratul ideologic care le'a hrănit, mai ales ulterior, decît la momentul apariţiei acestora, nu poţi să nu te întrebi: cum o jună şi foarte talentată catalană a ajuns să exprime, dintr'o îndepărtată fundătură de lume, idei care erau în plină ascensiune şi forfoteau în marile metropole? Este o similaritate împrumutată, sau pur şi simplu ideile pultesc în aer?

 

 

Otto Dix, portretul jurnalistei şi poetei Sylvia von Harden (1926),  Musée National d'Art Moderne, Centre Georges Pompidou

Otto Dix, portretul jurnalistei şi poetei Sylvia von Harden (1926), Musée National d'Art Moderne, Centre Georges Pompidou

"Copilul teribil" al picturii catalane s'a căsătorit în 1936 cu pictorul Emilio Grau Sala (1911-1975), cu care a plecat la Paris. Dar se întoarce de acolo singură, şi petrece o perioadă cu părinţii săi, reapucîndu'se de pictură, de data asta sub influenţa stilistică a soşului său, un pictor de orientare post-impresionistă şi fauvistă.

Nimic însă din verva şi elocinţa plastică a debutului nu se va mai regăsi în opera ulterioară a artistei, iar relevanţa ei în contextul picturii catalane ajunsese quasi-nulă, pînă în anii 2001 şi 2003, cînd două mari retrospective, la Valladolid şi Barcelona, au readus-o în centrul discuţiilor.

Rămîne în continuare un mister, cum lucrarea La Tertulia a putut apărea în imaginaţia unei artiste de nici 18 ani, iar acesta poate fi doar în parte elucidat, dacă e să ne luăm după spusele ei care, după multe decenii de la apariţia acelor două tablouri care i'au germinat faima, ar fi spus: "se pare că m'am născut pictoriţă şi am fost inspirată de lucrurile despre care citeam". Este imposibil să o contrazici, în absenţa unor date concrete în susţinerea acestei operaţiuni!

 

Ángeles Santos, La Tertulia, 1929, Museo Nacional Centro de arte Reina Sofia, Madrid

Ángeles Santos, La Tertulia, 1929, Museo Nacional Centro de arte Reina Sofia, Madrid

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Diariu Fragmente
commenter cet article