Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

17 juin 2015 3 17 /06 /juin /2015 16:09

Îmi place mai intîi foarte mult coperta acestei cărți, a ediției sale românești. Este imaginea perfectă a anului 1979! Un an care a premers începutului declinului pentru sistemul socialist sovietic. Anul fisurării, apoi - rupturii și divizării sistemelor. Este anul în care fostul URSS a invadat Afganistanul, este anul în care s-a produs criza arabă, este momentul în care s-a născut, de fapt, ura antiamericană -, trupele rebele arabe au luat în toamna tîrzie a acestui an un număr impresionant de ostateci americani, iar ambasada USA de la Teheran a devenit un teren asediat, pus sub obrocul forțelor islamiste, devenite radicale față de politica pro-occientală și pro-americană a președintelui de atunci a Iranului. Cumva simptomatic, romanul lui Kracht a apărut la scurtă vreme după 11.09 - coșmarul diversionist al americanilor. 2001 a început în 1979.             

„Vremurile s-au schimbat. E revoluție”

În 2002 am văzut coperta ediției ruse a romanului lui Christian Kracht, 1979, apărute la editura moscovită AdMarginem, care între timp i-a editat 6 romane ale scriitorului elvețian. M-a îngrozit. Chipul acela de homuncul era înfricoșător. Nimic bun nu prevestea romanul cu pricina. L-am răsfoit, am cetit din el. Nu am rezonat. Nu m-a prins. Era pe cît de facil ca scriitură, pe atît de abstrus la tematică, complet necunoscută la vremea aceea. Deși dezastrul de la WTC se produsese, „preistoria” acestuia îmi era total ascunsă...

Au trecut mai bine de 11 ani. Romanul lui Kracht a apărut în românește, grație versiunii delicate a lui Andrei Anastasescu, cunoscut mie prin cele două volume superbe ale lui Walter Benjamin. Un traducător bun își leagă mereu numele de nume grele, importante. Anastasescu ni l-a dărut în parte pe Benjamin, celor care-l apreciem pe subtilul intelectual german, și care nu știm nemțește.

Acum ne-a adus în haine românești romanul care spune povestea a doi aventurieri, care ajung în debutul lui 1979 în Iran. Christopher și-a adus prietenul în Iran să-i arate cetatea Alamut - un fetiș al civilizației medievale a Persiei, aflat acum în ruină. În primele seri în Teheran cei doi călători nimeresc la o cină simandicoasă, decadentă, opulentă, bahică, extraordinară...

Din acest moment drumurile celor doi dandy se despart, pentru că la scurtă vreme Christopher moare. Acel Christopher care era un hiper-rafinat, cu gusturi estetice de top, cel care știa să povestească despre arhitectura arabilor, purta pantofi Berluti, participa la licitațiile Sotheby's, cunoștea evoluția elementului denumit Pasley din broderia și ornamentica persană, era ceea ce s-ar putea denumi prin sintagma un wide open. Deși îl cunoaștem pe Christopher doar într-un moment de declin, înțelegem din narațiunea povestitorului că anume el este cel care definește imaginea decadentului din lumea vest occidentală, care se autodistruge. Se automutilează. Christopher este un dandy post-contemporan, iar prietenul său, companionul de călătorii, și colaboratorul său, designerul, îi creionează prin mici detalii, evocări, amintiri - viața. După letale supradoze & alcool Christopher își dă obștescul sfîrșit într-un purulent spital din Teheran, iar amicul său, după o întîlnire cu un domn darnic, Mavrocordato, zboară spre China. Acolo, în Tibet, „ar trebui să dai ceva fără să aștepți sau să primești ceva în schimb. Imaginează-ți un schimb într-o singură direcție”, îi spune Mavrocordato, și îi oferă o sumă de bani pentru a face acest pelerinaj. Interesant e cum în prima parte a mini-romanului se vorbește despre călătoria în Persia, în cea de-a doua accentul cade pe ideea de pelerinaj. În călătorie, de regulă, ceri, pretinzi, aștepți de la alții servicii & favoruri, în schimbul banilor investiți. Pelerinajul este întruchiparea ideii de dăruire. A dăruirii de sine. Naratorul ajunge, în cele din urmă, într-un lagăr de concentrare, ca deținut politic. Fusese găsit în mijlocul unui grup de rugători, închinători, fără acte și fără putința de a explica de ce era acolo...Lagărul l-a făcut să slăbească seriosly. Această sugestie a obezității pierdute mi se pare esențialmente ironică, pe fundalul unei înfometări programatice a deținuților. Lumea occidentală nu știe ce este foamea, lipsurile, renunțările de nevoie. Acolo este exces, și e deficitar însuși deficitul. Lagărul de muncă chinez își propune să amelioreze omul, să-l reeduce și să-l orienteze spre alte principii, idei, valori, aspirații.  

Romanul lui Kracht este o scriere capabilă să zdruncine confortul și liniștea majorității celor care-și găsesc fericirea mai ales în zumzetul de aer condiționat al mall-ului sau în turismul all inclusive. Viața adevărată, autentică, pare să ne confirme autorul - este în altă parte!     

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article

commentaires