Se rotunjesc în curînd 4 ani de cînd stăteam, într-o dimineață de iulie (11.07.11), pe peronul semi-pustiu al gării centrale din Praga, și scrutam cu luare aminte acest monument. M-a cucerit prin simplitate, firesc, prin faptul că-mi evoca romanul Austerlitz, a lui W.G.Sebald. Era un monument dedicat memoriei copiilor salvați de urgia nazismului, care se abătuse peste Cehia anului 1939. Nu știam atunci că, de fapt, bărbatul care ține un băiețel în brațe, cu o fetiță lîngă, stînd în picioare lîngă o valiză din aceea pătrățoasă cu care tații noștri mergeau la armată...că acel bărbat este o personalitate anume, care trăia încă - Sir Nicholas George Winton.
Azi am aflat că marele filantrop, bancher și un discret longeviv, s-a mutat la Domnul, la vîrsta de 106 ani. Acesta a salvat de Holocaust 669 de copii, fapt despre care a povestit lumii de-abia peste 50 de ani. O jumătate de veac a tăcut , nici măcar propriei sale soții, daneza Grete Gjielstrup, nu i-a mărturisit despre faptele sale de a fi salvat un număr atît de mare de copii cehi.
Probabil că a fost printre ultimii supraviețuitori ai evenimentelor petrecute în anticamera celui mai cumplit război, prin care a trecut Europa în toată istoria ei. Și care a arătat o maximă dicreție, pe măsura faptelor sale de omenie, risc, filantropie și iubire față de oameni! Omul a făcut ce a știuit mai bine, cu tălcuri adănci, fără să aștepte vreo răsplată. Un astfel de om reabilitează din plin orice abatere specifică umanității, și ne face să amînăm concluzia că omul este o ființă esențialmente decăzută...
Ne simțim mîndri de a fi măcar contemporani cu astfel de oameni, chiar dacă propriile noastre fapte sunt departe de a fi ca ale lor. Noi rămînem în umbră, dar scrutăm faptele luminoase ale lui Sir Nicholas George Winton, pe care le avem mereu în față.