Mai greu se putea găsi și închipui o muzică mai potrivită pentru aceste zile de angoasă generalizată, care a pus stăpînire pe România, Europa, dar și întreaga lume! Zilele sunt grele, dar se vede deja că muzica poate deveni un sprijin, o unealtă contra fricii, terorii, constrîngerilor la care partea civilizată a omenirii va fi supusă de aici încolo...
În Memoriile sale marele Pablo Neruda relatează despre ororile trăite de Nazım Hikmet în detenție, și că la un moment dat poetul și scriitorul turc a fost afundat într-o hazna. Pestilența, scîrba, umilința trebuiau să-l omoare, dar Hikmet nu s-a prăbușit, gîndul lui i-a dat ghes să cînte, să nu le dea satisfacție chinuitorilor, să nu dispere. A cîntat, mai întîi încet, timid, apoi din toți bojocii, a cîntat tot ce a știut, tot ce ținea minte, inclusiv versuri. Pablo Neruda i-a spus, cînd l-a întîlnit pe Hikmet: „Frate, tu ai cîntat pentru noi toți! Acum știm în ce ceas avem nevoie de cîntece, nu mai e nevoie să ne îndoim sau să ne frămîntăm, ce avem de făcut!”
Mi-am amintit de aceste cuvinte tulburătoare azi seară, la superbul concert al trio-ului: Constanze Backes (soprană), Knut Rossler (sax) și Johannes Vogt (lăută), care au oferit o imagine proprie asupra „Mașinii timpului”. S-a întîmplat la Institut Français din București.
Abrupt spus: poate cel mai semnificativ și condensat proiect muzical, la care am asistat în acest an! Trebuie să recunoaștem însă, că a fost un an foarte bogat în materie de muzici. Dar de ani de zile, de cînd îmi tot fac timp și răbdare pentru diverse manifestări și regal-uri muzicale, nu mi-am conștientizat niciodată neputința de a pricepe cît de incomensurabilă este moștenirea polifoniei europene - cum s-a întîmplat acum. O revelație absolută. Și nu pentru că nu am mai ascultat anterior muzică cultă din primele secole de după schisma Apusului, de după 1054, sau muzica inconfundabililor trubaduri occitani sau normanzi, sau că nu am savurat polifonia unor Monteverdi, Gesualdo sau Händel și Palestrina... Muzică sacră și mai puțin. Nu, nu despre asta e vorba. Să le auzi pe toate laolaltă, înșiruite ca pe niște mărgele exotice, risipite într-un caleidoscop inepuizabil, pulsatoriu, este cu adevărat o experiență unică. Intensă. Ziditoare. Dătătoare de speranță. Acum îți dai seama că restul e - VANITAS VANITATUM OMNIA VANITAS.
Nu mai contează prea multe în afară de muzică...în vremea asediului! Pentru pîine te lupți, căci războiul e mereu economic, iar muzica o savurezi. Cei trei muzicieni ne-au reamintit asta cu vrednicie (pentru că e chiar nevoie), cu o vrednicie și onestitate maxime.
Constanze Backes © vladimir bulat, noiembrie, 2015
Johannes Vogt © vladimir bulat, noiembrie, 2015
Knut Rossler © vladimir bulat, noiembrie, 2015
