Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

8 décembre 2015 2 08 /12 /décembre /2015 08:13

Я стою на этой трибуне не одна. Вокруг меня голоса, сотни голосов, они всегда со мной. С моего детства. Я жила в деревне. ...Eu nu sunt singură la această tribună. În jurul meu sunt voci, sute de voci, iar acestea sunt cu mine mereu. Din copilărie. Cînd locuit în sat”.

Astfel și-a început Discursul de la Stockholm Svetlana Alexievici, pe care l-a intitulat Despre bătălia pierdută. Și-a cetit lecția în limba rusă, limba în care și-a scris toate cărțile, toate cele 5 cărți. Tatăl ei a fost bielorus, mama - ucraineană. Dar casa ei a fost, mereu, marea cultură rusă, cu veșmîntul ei verbal, care a ajutat-o să ajungă pe acea tribună, și să vorbească despre parcursul său literar. De fapt, Alexievici nu a povestit despre literatură, nici despre cărțile sale, ci despre om, despre omul mic, care devine mare prin suferințele pe care le îndură. Minunanat este să constați că după război, într-o lume a femeilor, căci vremea de după război a fost un timp al femeilor - se vorbea mai mult despre dragoste. Iar autoarea spune că: Mi se pare că din copilărie am știut, ce este dragostea.

Lucrurile se schimbă însă treptat. Și, la capătul celor patru decenii, de cînd autoarea scrie, și se află acum pe tribuna Academiei Suedeze, conchide: Viața noastră se tot bălăngăne între neorînduială (бардак) și baracă (барак). Comunismul nu a murit, cadavrul este viu. În trecăt fie spus, textul în franceză, traduce бардак - prin bordel, iar cel englezesc, prin bedlam, adică, nebunie, insanitate mintală (de la Bethlem Royal Hospital). Altfel spus, pentru o anumită parte a lumii apusene turcescul bardak, care înseamnă doar pahar, desemnînd însă la ruși starea de haos, neorînduială, maxim deranj, decădere - devine ceva mult mai prozaic: bordel și casă de nebuni. Doar nemții, superdecentului cuvînd pronunțat de Alexievici, i-au zic Chaos, transmițînd exact sensul la care s-a referit autoarea! Desigur, bardak înseamnă în sens metaforic, și casă de toleranță, doar că un autor atît de sobru și pudic, cum este cel proaspăt nobelizat, nu s-a referit cu ceritudine la asta...Alexievici e un autor prea direct, pentru a apela la metafore, sau vulgaritate.

Svetlana Alexievici își încheie discursul cu această tristă constatare: Chiar e dificil în vremea noastră să vorbim despre dragoste. Paranteza s-a închis, căci în primii ani de după al doilea război mondial se știa mai mult despre dragoste, decît se poate vorbi despre ea azi. Pentru că URSS a creat omul „roșu”, iar acestuia îi place doar războiul și puterea. Omul „roșu” nu a intrat în împărăția libertății, la care visa în bucătărie, cîndva. Acum lumea se împarte între cei care iubesc Apusul, și cei care-l urăsc, între cei care sunt trădători de neam și patrioți, acum lumea - și aceasta este cumplita moștenire a post-socialismului, spune Alexievici, e divizată între cei care pot să cumpere și cei care nu sunt în stare să facă acest lucru. Pînă mai deunezi, toți erau egali, acum Rusia a fost furată, și împărțită fără el, fără omul „roșu”, lăsîndu-i nimicul. Acum e umilit și furat. Agresiv și periculos.

Afganistanul a fost momentul de trezire. Atunci a fost timpul înțelegerii, anume că omul „roșu” este chiar războinic, gîndește în termenii războiului. De aceea, viața unui om valorează atît de puțin. Un moment tulburător a fost acela în care povestește despre întîlnirea cu o tînără mamă, la Kabul, o mamă cu un prunc în brațe. Alexievici i-a întins o jucărie copilului, iar acesta a luat-o cu dinții. De ce cu dinții, a întrebat? Mama a dat la o parte pătura în care era înfășurat copulul, și s-a văzut că acesta nu avea mîini. „- Rușii tăi au bombardat. Cineva m-a susținut, căci era să mă prăbușesc...   

 „Pînă să ajung în Afganistan am crezut în socialismul cu față umană. M-am întors de acolo eliberată de orice iluzii. Iartă-mă, tată - am zis cînd mi-am revăzut părinții, - tu m-ai educat să cred în idealurile comunismului, dar e suficient să vezi o singură dată de ce sunt în stare elevii sovietici de altă dată, cărora tu și mama le predați la școală (ambii părinți au fost învățători la sat), cum omoară pe pămînt străin oameni pe care nici nu-i cunosc, ca toate cuvintele tale să devină scrum. Suntem ucigași, tată, înțelegi!? Tata a început să plîngă”.

Notele din jurnalul personal al autoarei s-au revărsat peste frunțile și mințile numeroasei asistențe. A vorbit despre etapele în care a lucrat la cele 5 cărți ale sale. Ea și-a ascultat, la rîndul său interlocutorii, încercînd să înțeleagă  din ce plămadă e construită lumea acelei imese țări, care a fost URSS. ...dar e atît de greu să-ți faci loc spre sufletului omului, pentru că e acesta este poluat de prejudecățile veacului, de minciuni și parțialitate. De TV și gazete. M-am întrebat, ce fel de carte de război mi-aș dori să scriu. Aș fi vrut să scriu despre un om care nu împușcă, care nu e capabil să omoare pe altul, căruia însuși gîndul la război îi provoacă suferință. Unde este acesta? Eu nu l-am întîlnit.    

După Afganistan s-a abătut imensa tragedie a Cernobîlului, cea care căutat țapi ispășitori, diversiuni, cu pregătirile sale de război. URSS-ul era un cazan care fierbea, dar nu de grija pentru oamenii care mureau sau sufereau, sau urmau să sufere decenii după aceea, ci în căutarea unor criminali, care nu au existat niciodată. Un fel de angoasă a durat pînă la căderea comunismului. Ani lungi, laceranți, chinuiți, cu fugari din zona focarului. Dar, Cernobîlul, ca și după Afganistan, ne făcea oameni liberi, observă Alexievici. Omul „roșu” era bîntuit de sute de întrebări, cărora le căuta răspunsuri în singurătate. Niciodată nu a fost atît de singur ca în primele zile ale libertății. În jurul meu erau oameni răvășiți. Eu îi ascultam... 

În imensa Rusie, pin care a călătorit după disiparea URSS, Alexievici a găsit descurajare, violență, frică, mizerie, ratare...- Viața rusească trebuie să fie supărată, meschină, doar atunci sufletul se ridică, și conștientizează că nu aparține acestei lumi...cu cît e mai sîngeroasă și mai mizerabilă, cu atît se desfășoară mai mult...

Vremea speranțelor a fost înlocuită de angoasă. Timpul a luat-o îndărăt...Timpul second-hand...

Acum sunt sigură, că nu am terminat de scris istoria omului „roșu”...

Voluta care se deschidea larg în anii de după al doilea război mondial, cu a sa declarație feminină de iubire, speranță, viitor luminos, se încheie, după părerea autoarei Svetlana Alexievici, care spune că Rusia și-a ratat șansa, pe care a avut-o la începutul anilor '90, cu această abruptă sentință: E dificil în vremea noastră să vorbim despre dragoste.

Pentru a putea spune asta, trebuie să fii un veritabil monument de curaj și suferință! Sincer, eu nu am mai cetit niciun alt „discurs de Nobel”, de o așa intensitate, în care să fie atîta adevăr și afecțiune față de om, de omul simplu, umil, de pe stradă, cum se spune, față de tot ce i se întîmplă acestuia în timpurile pe care le trăim acum.

Dar și tristețea care emană din rîndurile de mai sus, nu e mai puțin descurajantă! Pentru că bătălia a fost, de fapt, pierdută. Omenirea nu a scăpat de omul „roșu”, nici de propria autodistrugere...Petru că răul mereu a fost pe urmele noastre, spune undeva Alexievici.

* * * * *

Nota Bene: toate frazele bolduite sunt citate din textul Svetlanei Alexievici, traducerea cărora îmi aparține. Întregul text poate fi cetit în 5 limbi aici. Probabil că acesta va fi publicat integral, în curînd, și în limba română. În Lettre Internationale sau România Literară.

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Nobel
commenter cet article

commentaires