Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

29 décembre 2015 2 29 /12 /décembre /2015 13:44
„Energia pietrei care arde se transmite”

Această frază, aleasă pentru titlul expunerii de față, o strecoară pe undeva mai spre finalul romanului său Adina Kenereș - o scriitoare ascunsă de așa-zisa „lume literară”, dar care ea însăși, fiind amfitrionul editurii Compania, face ca această lume să (mai) existe. Romanul-triller, după cum însăși autoarea mi-a mărturist că trebuie să-l considerăm, are un titlu complex și înșelător. Are în el referința la un produs tradițional (Cozonac), la un topos geografic mai amplu (Transilvania), precum și o funcție foarte largă, care se îngemănează cu zorii modernității (o călătorie). Este o carte, ca să o rezum într-o singură frază, despre cum în urma unei călătorii între ieri și azi, ajungi să descoperi adevărata tradiție, sensul existențial, mai ales prin locurile de la poalele munților, iar în cazul autoarei anume Transilvania e acea vatră a tradiției, căci de pe acolo se trage neamul său.

Textul Adinei Kenereș este unul foarte cursiv, legat, și înșelător, după cum spuneam. Pentru că suprapune peste narațiunea propriu zisă un soi de meditație, prin care țîșnesc pe alocuri veritabile aforisme, apoftegme confesionale,  dictoane vii, care ele însele se pot aduna într-o minusculă cărțulie.  De ce nu? Mai mult, unele dintre acestea le văd chiar strigate (sub formă de stencils...) de pe zidurile metropolei noastre tot mai insensibile, și mai puțin umane. Pot exemplifica doar prin cîteva citate:  

                                                               La noi, nimic nu a fost niciodată clar;

românii fug ne neaoșismele cu care au fost terorizați în comunism, dar se satură repede de glanțurile comerciale

                                                              românilor li s-au smuls mai toate simțurile;

...țin să mă iluzionez că universaliile există

Ce erau ele sfinte înainte lucrurile astea, dar cum le-a mai sfințit închisoarea de sistem;

                                                             Nu, nu se judecă mizeriile grave din trecut, nici nu e permis, căci tot trecutul e mereu prezent, coșmarul tăcerii continuă;

                                                            În sat mai sunt copii

...toți străinii se-nnebunesc după frunza și iarba de la noi;

tăvălugul prostiei speriate e imens;  

Cum să fac să treacă un adevăr brut al minții noastre de barbari într-o minte străină rafinată, care crede că e deschisă și flexibilă, dar are un număr limitat de rubrici, iar dacă face apel la emoție, e convinsă că virează în patetism?

Normal aici fără poliție nu există, fraților!

prezentul e discutabil la noi, se mai încarcă, se mai șterge...

                                                                                                            trecutul însă e primejdios și faptele atîrnă greu;

românii nu pot face emisari ai adevărului pentru un mare public, dar pot înarma mici martori corecți ai aceluiași adevăr... 

                                  România e o rană...cu insule în care, ici-colo, mai bat niște inimi.

 

 - Povestitoarea, după părerea mea, este chiar autoarea. Este o proză care putea fi scrisă numai după experiența nemijlocită, zilnic trăită a unor oameni reveniți în România post-totalitară, după o repatriere occidentală lungă de peste un deceniu. Ochiul naratorului vede radical diferit realitățile de la oraș și de la țară, decît globula mentală a unuia care a fiert în oala autohtonă în tot răstimpul de după prăbușirea ceaușismului. Mai mult, naratoarea parcă-și vorbește sieși, dar transmite aceste gînduri prietenei sale din Franța, Geneviève (Gene), acea ființă fragilă într-un teritoriu necunoscut. Dar Gene nu este total inocentă în chestiunea României, căci prietenul ei este Mihai, românul - Zugravul Mihai. Pe ici-colo, autoarea seamănă mici dar percutante referințe despre acest Mihai, apoi despre fratele său Tudor, cu universul atît de diferit al românului plecat, și cel rămas în țară, îmburghezit, tîmp, trăind o normalitate care e complet diferită de cea a occidentalului, tocmai pentru că rădăcina acestei îmburgeziri și așezări se adapă dintr-un mîl necunoscut pe alte meleaguri...de-altfel, fiziologia îmbogățirii în spațiul ex-totalitar încă multă vreme nu se va putea creiona altfel decît prin intermediul ficțiunii sau a metaforei. Pentru că, de fapt, nimeni nu are nevoie de așa ceva, de o privire fățișă a adevărului, în ce fel poate fi acesta. Cel mai probabil, va da fiori arctici pînă și nefîrtatului, de-a lungul și de-a latul coloanei vertebrale...

După un scurt periplu prin capitală și în unul din satelitele acesteia (Ghetou?), naratoarea a luat un Golf al fratelui, și cu care s-a luat drumul Transilvaniei, împreună cu Gene, în preajma sărbătorii Învierii Domnului. Pleacă spre o altă geografie, spre o altă prozodie mentală și socială. Ajung într-un fundal în care e în toi febra pregătirilor pentru Înviere, cu afundarea oălelor în culori, cu șmotru prin casă, cu frămîntatul aluatului pentru cozonaci. Aici, în jurul cozonacului, se țese specificul Transilvaniei, cu metisajul său etnic, culinar, gastronomic, comportamental. - Aici, la noi, rostul străvechi al cozonacului se mai simte încă. Vine din grâul, apoi terciul și pe urmă pâinea de ofrandă, de-o pomană pentru morți, de-un colac, așa-i zice. A fost apoi doar puțin îndulcită. Umpluturile, ca un semn de îmbogățire, au venit târziu, după 1850, și s-au fixat acolo unde s-a putut, arătând bunăstarea. Mâncatul s-a dezlipit de cemenonia funerară și s-a asociat încet cu plăcerea, cu aromele adăogate. S-a văzut asta și prin alte țări. Dar fondul ritual, legat de marile momente creștine din an, nașterea și moartea cu Învierea, Crăciunul și Paștele adică, e încă întreg.

După o serie de vizite la rude, neamuri, gospodine care mai de care, cele două femei conchid că tradiția, ritualurile rurale sunt încă vii (o conservă de tradiție), iar oamenii de acolo le trăiesc în act, doar că, cu un anumit grad de disperare dar și de mimetism, cum ne lămurește autoarea. Duce, în cele din urmă, cu sine la Paris cîteva felii de cozonac de Transilvania, și o puzderie de fotografii cu procesul de facere a acestuia. Vine cum s-ar spune cu un barosan material etnografic, un soi de arheologie gastronomică, o felie de mentalitate rurală. O specialistă în „treburi gastronomice”, care trebuie să dea un verdict asupra materialului ce trebuia să apară pentru un public francez, select și necunoscător, a zis - Așa ceva nu se mai mănâncă în Franța de pe la sfârșitul primului război mondial. Este, în esență, un produs ireproductibil - Aur mâncați!.  

Cozonac. Transilvania. O călătorie - este o carte rarisimă, de care literatura noastră avea poate stringentă nevoie, literele și gîndurile zăvorîte în cuprinsul ei ne lipseau, o lipsă precum puțini deja o mai resimt ca pe ceva organic. Dar cei care s-au hrănit din ea, pot spune cu mîna pe inimă, că s-au folosit mult mai mult decît de rețetele și cozonacul descrise în paginile ei, care oricum sunt doar pre-texte.

Călătoria e spre ținte mult mai adînci, mai profunde, spre asperități mult mai durute și mai vindecătoare, în viitor poate... iar doamna Costelle e mărturia că 

                                                                          energia pietrei care arde se transmite...               

 

 

 

   

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article

commentaires