Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

19 février 2016 5 19 /02 /février /2016 13:10
foto: © vladimir bulat

foto: © vladimir bulat

The windiest militant trash

Important Persons shout

Is not so crude as our wish:

W.H.Auden

 

Habar nu am cîtă lume l-a cetit pe Christopher Hitchens la noi, dar în lumea anglofonă el are o miriadă de fani. Chiar și după moartea lui, în 15 decembrie 2011, rîndul cetitorilor & simpatizanților ideilor, șarmului & argumentației risipite prin cărțile rămase, nu a prea scăzut. Culegerea de eseuri, And Yet..., apărută anul trecut, în noiembrie, culege cronici entuziaste pe ambele maluri ale Atlanticului.

Destinul lui postum însă a început cu volumul Mortality, apărut simultan și în UK și US, în septembrie 2012. Acesta este al doilea apărut la noi, după cartea poate cea mai scandaloasă a lui, God is Not Great: How Religion Poisons Everything (2007), publicată la noi la aceeași editură, Litera. 

Zilele acestea mi-a nimerit în mînă Mortalitate, care m-a atras cu a sa copertă sobră, minimalistă, aspră, glacială. În engleză cartea a apărut cu mai multe feluri de coperți, editorul român a ales-o însă pe aceasta, căci cu adevărat se potrivește foarte bine, e cea mai adequată. Este o carte despre actul muririi, despre cum e să-ți închei socotelile cu terestra existență, și cum te raportezi la cei din jur în lunile care premerg momentului despărțirii. Hitchens nu are o perspectivă creștină asupra vieții & a morții. Pentru că era ateu, neo-marxist, liberal, iar în tinerețea sa europeană chiar a cochetat cu socialismul britanic de tip troțkist. Mortalitate ne arată cum e să mori fără să-ți fie frică de întîlnirea cu dumnezeu (autorul l-a scris anume cu „d” mic), să nu-ți fie groază de iad, să nu te aștepți la miresmele raiului, să-și displacă jelaniile de aici și de dincolo. Interesant de consemnat, că în versiunea rusă, cartea a apărut sub denumirea „Ultimele 100 de zile” (este disponibilă în format PDF, în regim liber), pentru că în rusă nu există un substantiv pe care-l avem noi, pentru „starea ființelor vii supuse morții”, cum definește Șăineanu în dicționarul său, mortalitatea. Apoi, mai cred, că titlul este sugerat, în subsidiar, și de bătrîna tradiție a armatei sovietice, cînd cu o sută de zile înainte de ordinul de mobilizare a vechiului contingent de ostași, aceștia se rădeau în cap la zero...survenea o perioadă de „delir” și de „relaxare”, de murire pentru armată, un fel de despărțire ritualică de aceasta...E o speculație personală, raportată la cartea minunată a lui Christopher Hitchens. 

Hitchens a avut parte de ceea ce, demult, Updike, numea „marele C”., care acum e ceva banal, omniprezent, globalizat, adică, ceva ce ține de regnul arctic al oncologiei, scurt spus: cancer. Un cancer la nivelul ganglionilor limfatici. Povestea a început la NY, după o zgomotoasă lansare a ultimei sale cărți...care chiar se pomenise a fi penultima antumă. E vorba de volumul său de memorii, Hitch-22. În fapt, în perioada sa de agonie, în septembrie 2011, a văzut lumina tiparului voluminosul op - Arguably: Essays, o culegere de 107 texte pe diverse teme de cultură, cărți & politică.

În iunie 2011 a devenit evident că Hitchens nu mai posedă un trup, ci devine un trup, este un trup, cum se exprimă chiar autorul, undeva în Mortalitate. Nu este acel gen de stingere pentru care te pregătești cuviincios, creștinește, prin rugăciune, liniștire, ca-n „bizantinul” volum al lui Evghenie Vulgaris, Îndeletnicire despre buna-murire. Hitchens e atent, dimpotrivă, la degradarea trupului, la pierderea vocii (despre comunicarea vocală face un minunat expozeu!), la starea sîngelui, la căderea părului, se referă la fizica & biologia celulelor care se degradează, dar nu regretă decît pierderea libertății cuvîntului. Nu-l vedem nicio clipă încrîncenat, resentimentar, furios, nu-și deplînge soarta. Negociază cu propriul corp. Or, „furia nu și-ar avea rostul”, scrie autorul, și are acut doar sentimentul risipei. Risipa de tot. Bucuria era dată însă de faptul că descriindu-și propria degradare, oferea un mic ghid intelectual despre cum să trăiești cu propria ta vulnerabilitate, murire, mortalitate. Chiar dacă descrie ceva iremediabil, ireconciliabil, sfîșietor, empatic se întovărășește, în paginile pe care le alcătuiește, cu mari spirite ale vremii sale, contemporane cu el, dar și cu unele demult apuse: Callimah, Pascal, T.S. Eliot, Updike, W.H.Auden, Nelly Sachs, Bob Dylan, Kingsley Amis, Nietzsche, prof. Sidney Hook, dr. Francis Collins, John Diamond ș.a. 

Poate formula cea mai de neuitat din această carte este Tumortown, sau Tumorville - este lumea în care te pomenești transportat, exilat, posibil abandonat, și din care nu mai poți evada decît pentru a ajunge la cimitir sau crematoriu. Ajuns acolo, autorul Mortalității a decis astfel: „Pînă acum am decis să mă prevalez de tot ce îmi oferă boala și să rămîn pe baricade, luînd, în același timp, toate măsurile impuse de declinul meu inevitabil. Repet, la fel trebuie să procedeze și o persoană sănătoasă, numai că într-un ritm mai lent. Este soarta comună nouă tuturor. În ambele cazuri, însă, ne putem lipsi de maximele facile care nu-și respectă promisiunile” (p. 83). El se arată ceea ce în idiș s-ar numi shtarker (שטאַרק), adică un tip răzbătător, puternic, persevent și conșiincios. Autorul însuși, pe linia lui Nietzsche, cu al său starker (cu umlaut pe a, adică 2 puncte orizontale de-asupra), din sintagma: Was mich nicht umbringt macht mich starker, se încurajează, căutînd formule de luptă a duhului cu boala cărnii, necruțătoare. 

Mortalitate rămîne o carte senină, lucidă, chiar ludică pe ici-colo, și mie personal ca intensitate și exercițiu literar, mi-a amintit de copleșitorul volum-eseu al lui William Styron, Darkness Visible (1990). Doar că amintirile despre nebunie, rod a unei depresii profunde, nu au dus la decimarea fulgerătoare a lui Styron, așa cum i-a provocat, lui Christopher Hitchens mutarea definitivă dincolo...De remarcat că textele celor doi au apărut inițial în grandiosul promotor al culturii populare, publicația Vanity Fair.           

Un mare spirit liberal, cugetător de capul lui, cum a fost Christopher Hitchens, războindu-se cu religiile, terorismul, politicile „corecte”, oficiale, cu mințile leneșe, cu impostura diverselor confesiuni, cu propriul cancer la esofag în cele din urmă, și-a descris această trecere cu stil, elegant. Dar și cu puțină lipsă de consolare, undeva, ca un ecou.   

Partager cet article

Repost 0

commentaires