Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

24 mars 2016 4 24 /03 /mars /2016 21:06
Franco Arminio: puseuri de dincolo

Pentru că am făcut mulți ani mail-art, intens cam un deceniu (2004-2014), am rămas cu exercițiul unor texte succinte, numai bune să-ncapă pe suprafața unei cărți poștale. Cum dimensiunile unor suporturi de acest fel variază între 9/12 și 10/15 cm., textele pe care le scrii pe aceste mănunchiuri de carton trebuie să fie parcă dintr-o respirație, dense, neliniștitoare, să încapă în ele tot ce vrei să spui atunci cînd le caligrafiezi. Scrisul acesta devine precipitat, ca o respirație mai agitată, ca atunci cînd te oprești din alergat. Nu simți însă nevoia să revii, nici să cizelezi frazele, le lași mereu supurînd de sens(uri) și puncte de suspensie.

Tocmai de aceea am savurat realmente și cu maximă înțelegere frustețea notațiilor celor care și-au luat rămas bun de la această viață, așa cum reies acestea din cărticica lui Franco Arminio, Cartoline dai morti (2011). Omul este poet, eseist, „paesologo”, cum el însuși se definește. Arminio consideră că e de datoria scriitorului să descrie individualitatea, caracterul, năravurile, particularitățile unei țări, el și-a asumat această funcție, mecanica acestui exercițiu complex și util. Locuiește la Avellino, în Campania, iar în 2015 a luat pentru acest volum Premiul Gorky

În Cartoline dai morti avem de-a face cu niște notații venite de dincolo, în care cel plecat rezumă în puține cuvinte ce i s-a întîmplat cînd a părăsit lumea aceasta; atît de imprevizibilă e plecarea fiecăruia dintre ei. Nu ne gîndim niciodată cum e ultimul minut de aici, și prima clipă acolo. Lumea noastră e finită, limitată, inconturnabilă, condiționată. Cea de dincolo e pururea cufundată în mister: temută, incomensurabilă, ofertantă din diverse perspective; dincolo de pragul morții ne așteaptă infinitul, complet invers față de ce spun filistinii, precum că acolo nu există nimic. Ceva-ul existențial nu se poate transforma în nimic, numai pentru că ignoranții nu pot oferi un sens veșniciei de unde nu ne este îngăduit să revenit. Dar la ce anume să revenim? De aceea tălmăcirea cîtorva fragmente din cartea italianului, aș demara-o tocmai cu acest fragment, despre împăcarea noastră cu „soarta” morții. Grafic vorbind, fiecare cugetare ocupă o pagină, iar spațiul alb în jurul cuvintelor sporește ecoul prelung, vîscos, provocat de acestea:

 

„pentru început cei apropiați vor să ne aducă înapoi. apoi, se obișnuiesc cu gîndul că am dispărut. în cele din urmă, tuturor le convine că suntem acolo, unde suntem.

 

nu am murit încă, dar mi-am montat deja fotografia pe piatra funerară alături de cea a soției.

 

mi-am pus ștreangul în ziua în care doctorul a zis că mai sunt necesare investigații suplimentare. devenise clar că asta îmi mai rămînea: să fac rost de o funie în garaj. 

 

vecinele mele veneau în fiecare seară pentru taclale sau pentru a se plînge pe soții lor. cînd am murit acestea s-au întristat foarte, pentru că nu mai aveau cu cine să-și petreacă timpul liber.

 

în ziua deschiderii sezonului de vînătoare cineva m-a luat drept prepeliță.

 

în anumite cazuri, ca al meu de pildă, moartea se prezintă ca un ultim hașur, precum e cireșica de pe tort.

 

morfina îmi lua durerile, iar nu și iritarea de tot ce vedeam în jurul meu. mă scoteau din sărite toate, pînă și o fărîmă de șuncă sau bolboroseala cafelei de pe foc.

 

în ziua aceea în care doctorul m-a anunțat că am cancer, am slăbit 2 kg. le-am pierdut în timp ce plîngeam. 

 

la cincizeci de ani aveam aspectul unui om care trăgea să moară de la o zi la alta. am murit la nouăzeci și șase, după o îndelungată agonie.

 

mi s-au pus în sicriu foarte multe păpuși. pe piatra funerară erau de asemenea o sumedenie. iar de ziua mea de naștere mama cumpără mereu altele.

 

spital de boli nervoase. e în jur de cinci dimineața. vecinul îmi tot turuie: „nu muri, nu muri, mîine va veni la tine fiica, nu muri, mai stai și vei vedea că garantat va sosi” .

 

am murit în pat cu o femeie. ne cunoscusem cu o oră înainte.

 

soția aștepta de la mine ultimul cuvînt, eu însă nu am mai spus nimic. doar deschideam și închideam gura.

 

nimeni nu m-a prevenit de nimic. am fost nevoit să fac totul de unul singur: să nu mă mișc, să-mi pierd darul vorbirii, să mă răcesc și în cele din urmă să mă putrezesc.

 

mereu am fost un taciturn. nu meritam să fiu călcat de un camion.

 

a mers la un fierar, pentru a discuta despre balustrade. mai putem oare crede în dumnezeu, dacă omul moare în timp ce vorbește despre balustrade?

 

aveam doi copii-adolescenți. cînd m-am îmbolnăvit am înțeles că suferința mea nu le trezește niciun gram de compasiune. mai degrabă - un disconfort, pentru că mama nu mai avea timp să le coacă.

 

de regulă, acasă se moare în dormitor sau în baie. aproape niciodată - în bucătărie. rar de tot moarte survine în sufragerie. eu am murit pe balcon.

 

mereu am avut ghinion. în ziua înmormîntării mele toată lumea vorbea despre înhumarea fiicei farmacistului. ea murise în ajun.

 

nu cunosc exact de ce am murit. doctorii tot luau analize, încercînd să afle de ce sufeream.

 

eu am murit de bătrînețe, deși nu eram tocmai bătrîn. aveam doar cincizeci și nouă.

 

pe pietrele funerare oamenii ca mine apar cu mustăți lungi, răsucite. nici nu-mi amintesc cum am murit.

 

sunt dintre cei care cu un minut înainte de moarte eram în perfectă ordine.

 

mi-am scos pijamaua. intenționam să mă îmbrac și să mă pregătesc pentru o nouă zi, am reușit însă să-mi pun doar cămașa.

 

era toamnă. în piață eram singur. mă spijineam de baston. vîntul bătea din toate părțile. m-a ridicat la ceruri împreună cu banca pe care stăteam.

 

moartea mea a fost precedată de alte optzeci de miliarde.

 

s-a întîmplat în spital. era pe la ora două, dincolo de geam lumina un soare puternic. nu mă durea nimic. am inspirat mai adînc, și am înțeles că acesta va fi pentru mine ultimul. 

 

eu eram învățător. la clasele primare. acum sunt la pensie. de curînd am devenit văduv. asta e tot.

 

eram un bonom. apoi, mi-a murit fiul, după care am pierdut dinții. despre restul e mai bine să păstrez tăcerea.

 

eram bolnav de ciroză, dar cu două zile înainte să mor mă plimbam cu fularul echipei „Napoli”.

 

m-am îmbolnăvit de diabet. acesta mi-a mîncat întîi piciorul, apoi - tot restul. 

 

nu i-am înțeles niciodată pe cei care nu se tem de moarte. acum îi înțeleg și mai puțin”.

 

.....................................................................................

În speranța că se va găsi cîndva un editor român pentru Cartoline dai morti mă opresc aici, pentru că avem ce învăța din aceste fulgurații literare, ludice și pline de seva abisurilor omenești, care mai trebuie desigur cizelate în românește, dar scopul meu era doar să trezesc apetitul pentru această scriere, pentru că festinul cel măreț urmează! Garantat.

  

 

 

  

   

Partager cet article

Repost 0

commentaires