Poate că Norman Manea simte nevoia și datoria de a scrie despre supraviețuitorii Holocaustului, dar noi, românii avem imperioasa nevoie de a relata despre cei ce au biruit pușcăriiile, ororile comunismului, care au fost mult mai longevive și mai întinse teritorial decît prigoana evreiască.
Cei din urmă astăzi se răzbună pe toate căile, în timp ce martirii închisorilor implorau: nu ne răzbunați!
În ultimul pătrar de veac au apărut numeroase mărturii ale celor care au stat în pușcăriile comuniste, în izolare, umilință, tortură, foame, frig, departe de familii și umanitate. Mărturiile acestea trebuie să crească progresiv cu numărul anilor care ne separă de acel ev negru, urît, lugubru și terifiant. Gîndul la acea epocă trimite oamenii, inevitabil și invariabil, la Evul Mediu, la atrocitățile și violențele acelei perioade nesfîrșite pentru cei care le-au trăit. Studii recente arată tot mai amănunțit istoria torturilor, plaga inumanității din Europa creștină.
foto: © vladimir bulat, 2016
Vladimir Beșleagă, care va împlini anul acesta, în vară, onorabila vîrstă de 85 de ani, este printre decanii de vîrstă ai breslei scriitorilor din Moldova răsăriteană. Născut în Transnistria, în 1931, a apucat să facă școală românească în clasa a patra, în plin război al doilea mondial, între 1941-1942. În școala aceea pe vremea administrației țariste funcționa o școală parohială, în care un alt Beșleagă făcuse instrucție teologică...
Cert este că Vladimir Beșleagă a devenit pentru românii din stînga Prutului un guru intelectual, moral, cu toate că a făcut facultatea de litere la Chișinău în anii cei mai cumpliți ai amurgului stalinismului, și imediat după. Figura lui demonstrează că nu școala călește caracterele cărturarilor, mai ales dacă acestea sunt precare și oportuniste. Beșleagă a fost și este un cărturar și scriitor de cea mai înaltă anvergură, și pe cît este de erudit și cult, pe atît discreția și smerenia îl conservă într-o umbră care-i este benefică, fertilă, creatoare de decenii. Mereu ne suprinde cu studii, romane și poeme inedite. De aleasă ținută intelectuală, de care Moldova post-comunistă are atîta nevoie!
La începutul acestui an, în ianuarie, a apărut volumul pe care scriitorul le-a numit TATA VASILE în 73 de episoade și XIV scrisori, cu subtitlul Memorii. Volumul este copleșitor, și sub aspect grafic, și mai ales ca structură textuală, cu o sintaxă care amintește vorbirea orală, ritmica taclalei, a discuției libere, celei mai neconvenționale. Dealtfel, Beșleagă a mai încercat și i-a reușit acest gen de scriitură și în alte publicații ale sale, mai ales că domnia sa pare un fin cunoscător și degustător al „graiului transnistrean”, pe care dorește să-l conserve în propria-i operă. Nu este însă, din fericire, acea vorbire șantistă, poluată de rusisme și vocabule ucrainene, de care era poluată limba moldovenească, ideologizată, de dincolo de Nistru în contrast cu română, care se dezvolta în România Mare. Vocabularul pe care-l înregistrează Vladimir Beșleagă este dintre cele mai pure, arhaice, e limba țăranilor răzeși, cărora nu le-a putut băga nimeni o altă vorbire decît cea pe care ei au moștenit-o prin sîngele moșilor-strămoșilor. Poate nu e întîmplător că pe la mijlocul anilor ”60 tînărul scriitor redactează o teză cu tema Liviu Rebreanu și arta romanului. Ardelenii și moldovenii din periferii se simt atrași între ei, afini, resimt poate mai abitir decît ceilalți români pericolul asupririi, al deznaționalizării, . Par mai puțin delăsători, în raport cu regățenii, dobrogenii, oltenii. Oamenii marginilor sunt luptători, poate puțin mai cutezători decît cei aflați în centru. Ei bine, Beșleagă este nevoit să abandoneze teza de doctorat, pentru că și îndrumătorul său, Vasile Coroban este hăituit, „fugărit de la Universitate pentru naționalism, pînă la urmă, în toamna lui 1958 sunt și eu expulzat din camera de la cămin și rămîn pe drumuri...” (pag. 120).
Cele 73 de episoade se împletesc ca niște mici bijuterii literare pe o țesătură literară percutantă, mlădiată minunat, fragmente care roiesc în jurul figurii tatălui mai ales, a părinților celor doi, dar și a neamurilor multe, iar narațiunea este ilustrată de cîteva fotografii alb-negru. M-am uitat cu luare aminte la acestea. Nu erau figuri de țărani în ele. Figurile poartă uniforme de militari, ale armatei roșii din anii ”30, cea mai sinistră perioadă a Impreiului Roșu. Țăranii au fost transformați, cel mai în ostași, apoi în funcționari. Îl vedem pe tata Vasile, la Conferința conducerii Cooperativei sătești de consum, la Tiraspol, în 1931. Era un domn impozabil, îmbrăcat în cămasă albă, albă ca neaua, privind cu datașare la camera de fotografiat, cu o pălărăie la fel de imaculată, în mijlocul a 18 bărbați tuciurii, chinuiți de muncă și de soarele sudic, dar sobri și încruntați. Beșleagă e altfel, și această diferență s-a moștenit mai ales în felul de a fi al fiului său, pe care tatăl îl voia doctor (p. 66-67). La toată lumea tata Vasile spunea: „ - Are să crească mare... Și are să fie doctor...Și cînd om îmbătrîni are să ne puie coaie de bursuc!” (p. 136).
Urmează, pe ultimele zeci de pagini ale volumului, acele XIV scrisori pe care Vasile Luca Beșleagă le-a expediat din detenția sa din Ural-Uzbekistan, unde a stat între 1950-1954, revenire care a fost, cum spune fiul - „ca la teatru” (p. 119). Acolo își reamintește aspecte ale vieții sale din perioada interbelică, sovietică, și din timpul scurtei administrații românești din Transnistria (1941-1944), pe care le descrie fie în rusă, fie în limba română cu caractere latine și slavonești. E un material încă destul de puțin analizat, e brut, expus atunci, publicat azi, fără a fi sintetizat, nesupus hermeneuticii cercetătorului trecutul penitenciar.
Cartea lui Vladimir Beșleagă este pe cît de suprinzătoare ca și construcție literară, pe atît de legitimă ca și document, arhivă vie, propuse posterității din partea unei conștiințe și minți aflate în amurgul vieții, care mărturisește, aduce laudă eroismului uman al tatălui său și, implicit, întregii mișcări naționale din Basarabia. În scrisoarea a XIII-a, datată 7-8 octombrie 1953, găsim următoarele afirmații: „...Eu am să ies din lagăr mult mai vurtos, oțălit cu oțăl di la munții Uralului! De nime nu mă tem, da șî la nime nu m-oi închina. Stau drept înaintea sabiei, cum stă grîu înaintea combainului...Șî de murit n-am să mor în genunchi, da am să mor în picioare!” (p. 197). Iar alături este amplasată fotografia tatălui, din 1970. „...ba i clopotele tragem”, sunt ultimele cuvinte din scrisoarea trimisă în vara lui 1954; la scurtă vreme tata Vasile este eliberat, și se întoarce în Moldova natală, fiind martorul expulzării fiului de la doctorat, acuzat de „naționalism”. Dar oare nu tot român s-a crezut acest țăran transnistrean, ajuns la poale Uralului, atunci cînd scria scrisori familiei sale în limba română? Le scria, și nu avea niciodată certitudinea sau speranța că aceste misive vor ajunge vreodată la destinație, ca să se facă istorie mărturisitoare peste cîteva decenii...Dar anume așa s-a întîmplat! Cartea lui Vladimir Beșleagă este cea mai vie mărturie. Dacă este totuși o ficțiune, e cu atît mai credibilă cu cît nu degajă deloc aerul artificial al puzderiei de mărturii, care se vor cu tot dinadinsul autentice, reale, veridice, unice. Toate cîte au fost aici, s-au perindat aievea prin fața ochilor. A ochilor sensibili.
