Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

28 novembre 2016 1 28 /11 /novembre /2016 10:50

Numele lui Cătălin Davidescu l-am descoperit demult, de cînd mi-a picat în mîini monografia lui dedicată lui Ion Țuculescu („Scrisul românesc”, Craiova, 1988), carte care, deși editată în condiții poligrafice sub-mediocre (oarecum contiguie realităților românești din acea epocă), mi-a deschis ochii spre o suprinzătoare personalitate a culturii noastre. Personalitate pe care nu mă mai satur să o descopăr. Mau mult, tot de acolo am aflat că, iscoditoarea fire a biologului și medicului Țuculescu s-a îndeletnicit nu doar cu pictura, ci și cu tridimensionalul, în dorința sa de a afla mai multe și palpabile despre cum sculptura poate, și o face în alt chip decît pictura, modela percepția noastră despre organicitate și structurile organice, nevăzute niciodată cu ochiul liber...

Cu ceva timp înainte să apară cartea despre care voi face vorbire, Cătălin Davidescu a mărturisit despre începuturile sale în ale criticii de artă, despre familia sa faimoasă în orașul din Bănie, despre ce înseamnă cu adevărat această „îndeletnicire”, și despre cum o poți practica în locuri în care mai degrabă cuvîntul decît imaginea este mai la îndemînă: „Am considerat întotdeauna această meserie ca o formă de mediere, dar și de salubritate în slujba publicului. Până acum vreun deceniu, mi-a reușit, însă, de ani buni, odată cu moda diplomelor pe bandă rulantă, publicul este tot mai confuzionat. În acest sens, orice voce de autoritate se aude tot mai greu în „corul“ diletanților. Am convingerea că această stare de lucruri este întreținută intenționat pentru a hrăni orgolii care în orice societate așezată nu ar fi putut să confirme”. Afirmație absolut validă pentru întregul areal al criticii de pe la noi, și numai. Problema e că însăși sintagma „critică de artă” este demult compromisă și manipulată în fel și chip, mai ales de cei care nu o practică, dar au păreri despre cum trebuie să fie și să „lucreze”...

În anul 2014 Cătălin Davidescu își ia inima în dinți și face o selecție reprezentativă din opera sa publicistică și analitică, astfel că a rezultat un volum de 336 de pagini, intitulat ARTitudini. studii/interpretări / cronici / recenzii / interviuri / 1981-2013, editura aius, Craiova. Este un op fracționat în patru capitole: Studii, Generații, Expoziții și cărți / Interviuri. 

Fiecare capitol are o combustie independentă, și o întindere pe care autorul a dilatat-o după bunul său plac, arătînd practic întreaga sa plajă de preocupări în materie de analiză critică, de portretizare a artiștilor, de „formatare” a unor expoziții, astfel că posteritatea să nu aibă parte de niște descrieri, specifice ziariștilor, ci să poată lua seama la niște „noduri problematice”, singurele în măsură și dătătoare de sens în materie de critică, și care justifică „operațiunea” comentatorului în raport cu obiectul despre care se face scrierea. Astfel, că gustul și erudiția criticului nu se îndreaptă deloc spre un „canon” plastic prestabilit de alții, ci și-l modelează tenace pe al său, în care crede cu adevărat, astfel se explică „repetivitatea” sau mai exact ciclicitatea cu care a scris de-a lungul anilor despre, de pildă, artiști ca: Eustațiu Gregorian, Dan Cioca, Mircea Novac (devenit Maurice Novac, nota mea, vl. b.), Mihail Trifan, Marcel Voinea ș.a.; și tot el este cel care își aduce contribuția oltenească la sedimentarea și explicitarea „noii sensibilități” a anilor 1980 din arta românească, pe care au modelat-o tot artiștii de mai sus (textul a fost publicat inițial în revista Arta, nr. 4-5, 2012). Aflăm din acest text, care reconstituie realitățile Craiovei din perioada 1983-1986, despre influența covîrșitoare pe care a manifestat-o profesorul Vasile Drăguț în trezirea și susținerea creativității contemporane din urbea Băniei, precum și punerea în pagină a realităților artistice de acolo, așa cu au apărut acestea în istoricul număr 2 al revistei Arta, din 1984. Trebuie să recunosc că eu însumi m-am „hrănit” copios, în jurul lui 2000, cînd făceam o cercetare despre arta românească postbelică din acel număr vechi al revistei U.A.P., de pe vremuri. O „rezecție” de natură psihologică a momentului o găsim în finalul textului semnat de Davidescu, din volumul comentat: „Generația noastră se maturizase și, natural, fiecare artist își construise o amprentă proprie în care evolua. Uneori aceasta nu mai avea aproape nici o legătură cu momentul debutului, iar cei care nu s-au schimbat atunci, au făcut-o, spre binele lor, după aceea” (p. 206).

Din întregul volum respiră un aer de independență, de plăcere netrucată de a scrie despre oameni și evenimente care-s dragi autorului, dar și conștiința faptului că un eveniment cultural dacă nu e consemnat, e un eveniment repede uitat, dacă nu chiar ratat. Căci, există un soi de consens printre cei care scriu despre artă, o expoziție despre care nu poți spune niște lucruri semnificative și palpabile, fie și foarte critice, e o expoziție care putea să și lipsească - e mai bine să nu scrii nimic despre aceasta! Știindu-i firea și profesionalismul, Cătălin Davidescu a scris, sunt sigur de asta, doar despre lucrurile care cu adevărat contează! Tocmai de aceea, volumul ARTitudini. studii/interpretări / cronici / recenzii / interviuri / 1981-2013 poate fi luat ca ghid, mai exact ca o prolegomene pentru ce se întîmpă cu adevărat merituos și palpabil în arta românească din ultimele trei decenii, iar o nouă monografie dedicată lui Ion Țuculescu, care stă să apară, ne va arăta cu vîrf de măsură spiritul analitic și academic (nu în sensul indigest, ci în cel al acribiei cunoscătoare) al lui Cătălin Davidescu, astfel că cele două studii preliminare, publicate - Ion Țuculescu, repere biografice inedite, în: Centenar Țuculescu, catalogul expoziției organizate de Art Society, 2010, p. 48-50,  și Expoziția retrospectivă Ion Țuculescu din 1965 - Cartea de impresii - subiect de antopologie culturală, în: Erwin Kessler, Dealuri și cîmpii. Ion Țuculescu și Horea Bernea, antropologii atavice, Vellant, 2015, p. 126-137 -,  stau ca o mărturie de netăgăduit.

Revenind la cartea recenzată, nu pot să nu consemnez prezența unui scurt studiu despre grupul Prolog, care în puține cuvinte rezumă, într-o manieră chintesențială, atît latura artistică a grupului, cît și pe cea morală și etică: „...merită amintită măcar în trecere dimensiunea etică a mișcării (așa o numește Davidescu, sublinierea mea, vl. b.), eleganța și discreția care i-a caracterizat pe fiecare dintre membrii ei, separate și împreună, în multe dintre momentele sensibile ale existenței lor comune cînd, atacați de diverși, au răspuns întotdeauna printr-o nobilă tăcere” (p. 304). „Mesaje de liniște și bucurie” - numește mai departe criticul activitatea grupului Prolog, iar această sintagmă, cred, poate fi luată ca titlu, cu maximum de impact, pentru o carte care trebuie scrisă despre cea mai longevivă asociere artistică din România.

Nu știu cît de mult s-a recenzat sau cetit această culegere de texte, purtînd semnătura învățatului critic de artă Cătălin Davidescu, deși nu au lipsit premizele, eu însă m-a folosit cu adevărat parcurgîndu-l, subliniind anumite pagini, și cred că orice bibliografie despre istoriogafia criticii de artă românești ar trebui să o conțină, neîndoios... 

     

       

 

pe copertă: Mircea Maurice Novac, Cătălin, 2011 (detaliu).

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare Simeze
commenter cet article

commentaires