Lucian Grigorescu, Tineri muncitori vizitînd muzeul partidului, 1960.
Pictorul Lucian Grigorescu (1884-1965) avea în 1960, cînd a pictat tabloul Tineri muncitori vizitînd muzeul partidului, vîrsta de 66 de ani. O maturitate la care, pe vremuri, dar și în comunism, trebuia să-ți faci bilanțurile, să tragi concluziile unei vieți și a experiențelor acumulate. Pentru lucrarea Răsărit de soare, în 1955, același plastician a primit Premiul de Stat, clasa I, iar în 1964, avea să devină Artist al Poporului. În anul 1975, la Medgidia se deschide un muzeu, care-i poartă numele.
Cum s-ar putea afirma azi, era un „răsfățat al sistemului comunist” în toată regula! Asta după ce în 1948 a acceptat să devină membru-corespondent al Academiei Române - forul suprem al recunoașterii publice în materie de știință și cultură din țara noastră.
Compoziția Tineri muncitori vizitînd muzeul partidului este expusă în cadrul expoziției „Artă pentru popor? Plastica oficială românească între 1948-1965”, la Muzeul Național de artă al României (decembrie 2016-martie 2017).
Pentru că am primit ieri o scrisoare foarte problematică, în care se formula în termeni de o delicatețe care m-au cucerit, chestiunea legitimității (a moralității, mai exact) unei astfel de expoziții, în condițiile în care portretul lui Stalin & Co au toate temeiurile și dreptul? să troneze pe murii Muzeului Național de artă al României, iar o expoziție a Silviei Radu a avut parte, tot în acest an, de un act de cenzură fățișă, mă simt nevoit să încerc o limpezire a situației, în care tot eu am vorbit pe larg, pe pagina mea, despre imoralitatea și colaboraționismul mai multor artiști în primii ani de după instaurarea regimului comunist în România.
Cazul deja invocat al lui Lucian Grigorescu este din acelea care trebuie formulat drept unul dintre cele mai sforăitoare în materie de colaboraționism cu regimul, al unui artist care și-a livrat întregul talent, bagajul etic și creația în barca slujirii socialismului chiar de la începuturi, și a idealurilor acestuia pe parcurs. El făcea propagandă regimului, iar sistemul politic îl răsplătea cu onoruri, titluri și privelegii.
Nu erau mulți ca el, din fericire. Dar anume despre cei care au strălucit prin creația lor pe firmamentul artei interbelice, și care au îmbrățișat (voit sau ba, e mai puțin relevant acum) idealurile socialiste, chinuindu-și instrumentele creației, se vorbește cel mai puțin sau deloc. Dar anume aceștia au transformat arta într-un deșert estetic. Nu dau nume, căci nu e acesta scopul notelor de față. Oricine de bună credință poate să-și dea seama despre cine vorbesc. Dar propaganda prin artă trebuie delimitată în timp. Și mai e nevoie de o scrutare cît mai atentă a destinelor care au fost strivite de rigorile cerințelor ideologice, și extragerea lor din tagma celor care credeau pînă la paroxism în valorile regimului, care erau comuniști convinși, profilul psihologic al cărora s-a pliat pe setul acelor valori. Nu erau toți profitori, cum nici victime nu se pot considera cei care au supraviețuit.
Din 1948 au început așa zisele „prelucrări” ale celor care trebuiau să însușească cît mai temeinic metoda „realismului socialist”, prin urmare ordinea de zi arăta cam așa:
„a. Necesitatea de a combate puternicile resturi de formalism care se
oglindesc în Expoziție.
b. Înțelegerea justă a realismului.
c. Problema expresionismului grafic și coloristic.
d. Problema naturalismului.
e. Opera nu trebuie creată pe baza unor rețete primite din afară ci in funcție
de studiul temeinic al realității și de o serioasă pregătire profesională.
f. Problema raportului dintre conținut și formă.
g. Arta noastră trebue să ajute efectiv sforțările comune ale întregului popor
muncitor. Exemplul artei sovietice...
...Resturi formaliste care trebuesc încă combătute cu cea mai mare
perseverență. (Cazul Baba)” - (vezi: Uniunea Artiștilor Plastici din România în documente de arhivă, ediție de documente elaborată de: DAN DRĂGHIA, DUMITRU LĂCĂTUȘU, ALINA POPESCU, CATERINA PREDA, CRISTINA STOENESCU, editura universității din București, 2016, pag. 114.).
După o astfel de repertoriere devine foarte clar că artistului nu-i ardea de creație, ci de o cît mai fidelă pliere pe tema sau subiectul ce i se cereau a fi ilustrate, și cum să construiască un tablou, o sculptură, o filă grafică. Lucrurile nu sunt deloc ușor de înțeles, nici de judecat prea lesne. Și, în ultimă instanță, artistul nu avea o alternativă reală, ci trebuia să-și justifice cu toată ființa statutul de artist socialist, cum o făcea și artistul sovietic - care era adevăratul model pentru artiștii români. Nu insist. Perioada de început a fost cruntă, materialele publicate recent, provenind din arhiva UAP, arată tabloul aproape complet al acestei mostruozități. Dar este o imagine neilustrată, este o imagine verbală, înscrisă și consemnată în ordine, directive, procese verbale, expuneri, planuri de măsuri, tarifare etc, sau în pledoarii, ceva mai fericite, de acest gen: „Scopul primordial al revoluției culturale este educarea și instruirea maselor, crearea unui public cult, care să devină autentic consumator de cultură și artă, înzestrat cu cunoștințe alese și multilaterale. Deaceea se pune în mod acut problema educației artistice. Din nefericire însă mai există și astăzi mulți dintre aceia care își imaginează că înțelegerea artei și justa ei apreciere nu presupune nici o pregătire, însușirea niciunei culturi artistice. Ajunge să ai oarecare gust, puțină inteligență, să privești lucrurile cu o mare doză de subiectivitate, și dacă ai putut sesiza în sens ilustrativ conținutul operei, dacă ea are darul să-ți placă, e catalogată generos drept „bună”. În caz contrar lucrarea este neizbutită. Or noi știm prea bine că lucrurile stau nițel altfel. Că arta plastică are și o istorie a ei care trebuie cât de cât cunoscută, că în artă survin o serie de orientări și curente, că există o multiplicitate de stiluri și de școli, fiecare cu specificul propriu, a căror abordare nu se poate întemeia pe impresii pur subiective ci pe înțelegerea obiectivă, științifică aprofundată a fenomenului artistic, considerat în contextul condițiilor istorico-sociale care l-a generat […]” (Aurel Ciupe, idem, pag. 133-134).
Întrebarea care se pune, prin urmare, oarecum frontal este aceasta: era nevoie de o astfel de expunere, de o expoziție precum este cea care se numește Artă pentru popor? Plastica oficială românească între 1948-1965”, era nevoie de o răscolire a trecutului jenant al marilor și mai micilor maeștri plastici?Era necesară aducerea în prim-plan a episoadelor cu totul jenante din cariera unor artiști care aveau fie de pierdut, fie de cîștigat, dintr-o astfel de reactualizare?
Răspunsul fără echivoc rămine, cel puțin pentru mine, unul singur - demult era timpul! Lumea din jurul nostru a realizat de ceva vreme astfel de recuperări: Rusia, Ungaria, Cehia, s-au făcut astfel de expoziții și în vestul Europei; dar acestea nu s-au articulat în sensul punerii la zid a artiștilor care s-au expus/oferit ca unelte în detrimentul creației, ci - în perspectiva reașezării istoriei artei, a moralității și onestității creatoare. Analizele au arătat că, în general, oamenii au clacat, au cedat, și doar puțini au ales tăcerea, anonimatul, sărăcia, dispariția... Poate că așa e firea umană? Poate că spiritul autoconservării este mai puternic decît conștiința și impulsul eticului. Lucrurile acestea trebuie spuse, ilustrate cu exemple concrete, analizate la rece, nepărtinitor, afabil chiar. Nimeni nu are dreptul să vitupereze împotriva nimănui, doar în virtutea faptului că el are opinii distincte, opuse. Se impune dialogul, recuperarea calmă, analiza unui trecut pe care nu-l vrem a se repeta...rămîne însă problema responsabilității fiecăruia artist, care nu și-a făcut mea culpa, nici nu a vorbit în public că a greșit, atunci cînd a fost forțat să o facă. Să sperăm că asta e următoarea etapă? Dar cine să o facă, căci majoritatea actanților de atunci nu mai sunt printre cei vii, iar lucrul acesta nu mai poate fi recuperat. Cel puțin nu printre cei vii.
Să mai amintesc că multe persoane care au suportat pe nedrept represiunile regimului stalinist au fost reabilitate în timpul vieții lor, altele chiar post mortem. E un fapt cunoscut. Prin urmare, dacă și statele totalitare au făcut aceste reparații morale, oamenii de ce, oare, au ezitat sau mai amînă încă să iasă în față, smerindu-se, și să plece apoi curați? Oamenii nu sunt abstracțiuni, de ce să facem noi abstracție unii de alții, și mai ales de faptele noastre...
