Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

12 mai 2017 5 12 /05 /mai /2017 11:43
„Haosul este o chestiune de scară”

Am meditat îndelung asupra acestei fraze, pe care am cățărat-o în vîrful acestor notițe despre un roman care m-a emoționat profund: Constellation, de Adrian Bosc, lansat la noi acum exact o lună.

Romanul este deja tradus și în engleză și germană, și pare să suscite interes internațional, și probabil că atît din cauza literaturii ca literatură, ci mai ales acesta e datorat subiectului tragic petrecut acum mai multe decenii: prăbușirea unui avion transatlantic al companiei Air France în noaptea de 27 octombrie a anului 1949. Asta este descrierea transmisă de promoters.

Personal pentru mine fabula acesta a fost și este mai puțin captivantă; o tragedie e o tragedie, indiferent de forma în care s-a produs aceasta! Compasiunea e un prim sentiment care-ți încolțește în suflet, apoi, constați că nu poți face nimic în afară de a spune: Dumnezeu să-i odihnească în pace! Astăzi avioanele se prăbușesc cu o repeziciune pe care nici fluxurile informaționale nu o mai pot fixa; ș-atunci, de ce un tînăr scriitor francez debutează cu un astfel de subiect? Iar cartea nu doar că îi aduce premii importante, ci îl și consacră în lumea literelor...

Meditînd asupra celor adunate de Bosc în cărțulia sa de nici 200 de pagini, 198 în ediția de la Edition Stock, și 187 în ediția românească, mi-am dat seama că nu subiectul e cel precumpănitor în valorizarea acestei scrieri. Nici structura ei, nici lexicul, nici arheologia reconstitutivă, metoda la care a apelat Bosc, pentru a-și țese trama romanescă. Intuiesc că miza acestei cărți este una mai profundă, și pare cît se poate de firească: condiția omului în era vitezei, impactul acesteia asupra destinului.

 

Să ne înțelegem: moartea în grup, în războaie, autodafé-uri, calamități naturale, incendii, naufragii etc., nu e deloc o noutate în istoria omenirii, de după părăsirea Raiului. Dimpotrivă, a devenit aproape, într-o anumită măsură, un fenomen reglator, o fatalitate controlată. Dar anume avionul, apariția și crearea lui, a impulsionat un alt tip de raportare la moarte, pentru că avionul, prin viteza sa tot mai crescîndă, sfidează timpul, distanțele devin mai „scurte”, iar parcurgerea lor, desigur, mai rapidă. Moartea devine în aceste condiții, adică în cazuri de prăbușire a aparatului de zbor - năpraznică, năucitoare, inimaginabilă. Adesea, victimele nici nu sunt recuperate, sau rămîn pe veci neidentificate. Astfel apare „Mausoleul pasagerului necunoscut”, în cimitirul Pere-Lachaise, despre care pomenește Bosc la pag. 120. Iată o noutate absolută. Pe lîngă „Monumentul soldatului necunoscut”, omenirea a mai adăogat o piesă comemorativă. În esență, Mausoleul pasagerului necunoscut este, în fond, un memorial al hazardului, al faptului tragic, al vitezei curmate. 

Bosc spune la un moment dat: „Avionul este un lux”; dar afirmația aceasta este una care se referă la o realitate retrospectivă, o proiectează în era pe care a scormonit-o, cu punctul ei culminant în acea noapte fatidică a toamnei lui 1949. Azi avionul este ceva banal, ca și un telefon portabil, pe care și-l permite oricine. Doar cine nu vrea unul, acela nu-l are, nici nu zboară. Și imediat ce spune acea frază scurtă, autorul ne spune că singurii pasageri mai puțin bogați ai acelei curse a avionului Constallation erau 5 păstori basci și Amélie Ringler, o muncitoare dintr-o fabrică de textile din Mulhouse, pentru că pliantele companiei proclamau acest avion drept „Avionul vedetelor”... „pasagerii sunt niște privelegiați, o elită. Este totodată un mijloc de transport al oamenilor grăbiți, al afaceriștilor” (pag. 123). Deci, avionul devenise o emblemă a diviziunii sociale, dar și a pecetluirii destinului totodată. 

Cîndva, vaporul era locul de segregare și de adunare pentru traversarea Atlanticului, toți cuceritorii Americilor au mers cu vaporul, au ajus acolo vîslind sau aruncînd cărbuni în furnale. Dar omul a visat mereu să zboare, iar Mitul lui Icar ne arată străvechimea acestuia. Pînă la lansarea primului Concorde mai erau două decenii (1969), dar bogătanii lumii au visat la el vreme îndelungată. Între timp, supersonicul s-a restras din zbor (2003), și în locul lui au venit o puzderie nenumărată de avioane, mari și mici, care servesc omenirea pe post de taxiu...Chiar dacă ne servește cu umor amar cap. 23, „Roșu pentru Ginette, verde pentru Amélie”, devine clar că Bosc devine el însuși tot mai nerăbdător să dezlege cîte ceva din miza adînc ascunsă a scrierii sale...

Ficțiunea unui eu omniscient care îmbracă veșmintele victimelor, așa cum te strecori în costumele unui mic teatru teatru de epocă, nu există. Descrierea zborului, înlănțuirea personajelor într-un singur tot, reprezentat de avion, este singurul efect oratoric, și sperăm că nu mai ascunde nici un altul” - strecoară Bosc ideea unei forțe care transgresează capacitatea noastră de a controla, prevedea, amîna sau anula pericolul ce planează asupra destinelor noastre. Supraviețuitorii, familiile, rudele nu se împacă cu oroarea pierderii, recurg la rozarii, fac rugăciuni, recurg la ședințe de spiritism, dialoghează cu morții. Ceva din ordinea viului se ruinează, iar oamenii rememorează, că granița dintre cele două lumi e marcată de egoism și orgoliu, vanitate și sete de glorie.

În post-scriptum, Bosc recurge la personalitatea majoră a literaturii franceze, Blaise Cendrars, care în 1915, în timpul unei bătălii din Champagne, caporal fiind, își pierde brațul drept. Moare în 1961, astfel că întreaga operă și-a scris-o cu celălalt braț...în L'Homme foudroyé Cendrars vorbeşte despre un sfînt ocrotitor al aviaţiei, Sfîntul Iosif de Copertino - cel care veghează asupra zborurilor, levitației, a celor cu minte-n nori...

Mi s-a părut magnifică această paralelă a destinului scriitorului cu drama celor care au avut victime în cursa Constellation, folosind ca o litanie această minunată frază, profund umană, „Cînd iubești, trebuie să te întorci”, pentru că așa cum viața scriitorului pierzîndu-și mîna a tînjit și a suferit întreaga lui viață, tot astfel drama din Azore, proiectează culori sumbre asupra unei părți din peisajul uman, care nu e, totuși, decît o pensulație mai stîngace, micuță, într-un tablou incomensurabil al minunatului univers.  

Haosul, tragedia, războiul, catastrofa, martirajele, omorurile - sunt cratime datorate oamenilor, dar sunt și lucruri neelicidate, pe care le datorăm hazardului, fatalității, destinului. Lexicul nostru, adesea, e incapabil să deslușească cine sau ce anume e înapoia acestei cratime.

Romanul lui Adrien Bosc este despre o astfel de „cratimă”...    

Adrien Bosc, la înmînarea Premiului Academiei Franceze; credit foto: ftl.fr

Adrien Bosc, la înmînarea Premiului Academiei Franceze; credit foto: ftl.fr

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article

commentaires