Deși i s-au publicat în limba română trei romane, „Problema lui Jane” (2008), „Un viitor strălucit” (2010), nu i-am cetit nici unul. Deocamdată. Dar interviul pe care l-a acordat acum săptămînalului „Observator Cultural” - m-a cucerit!
De fapt, dialogul cu scriitoarea Catherine Cusset mi-a confirmat încă o dată, că nu murim atunci cînd murim, chiar dacă este vorba, în acest caz, despre „ un roman care are forma unei pîlnii: cu cît avansăm în carte, odată cu Thomas, cu atît se reduc opţiunile protagonistului, pînă nu mai rămîne decît posibilitatea morţii. Pentru că asta înseamnă să te sinucizi: te sinucizi atunci cînd nu mai vezi nici o altă posibilitate, nici o altă opţiune. Suicidul este sentimentul unei fatalităţi: viaţa ta nu poate conduce decît acolo.” Dar scriitoarea nu este fatalistă, ea dezghioacă temeiurile și cauzele reale care au dus către acest tragic sfîrșit al fostului său prieten, al cărui nume în roman este Thomas...Thomas Bulot.
Iar ceea ce a determinat-o pe autoare să scrie această narațiune, recent apărută la editura „Humanitas”, cu titlul „Celălalt pe care-l adorăm”, se dezvăluie în acești termeni: „De ce am scris, finalmente, această carte? Pentru a da viaţă unui prieten şi pentru a face dreptate. Pentru că am înţeles, la un moment dat, că aveam de-a face cu o injustiţie enormă, fiindcă nici societatea, nici prietenii lui apropiaţi (care erau mulţi) nu înţeleseseră, erau ignoranţi – ignorau dimensiunea răului împotriva căruia se lupta Thomas, căci el nu spunea totul, dispărea perioade întregi de timp.”
Despre ce fel de injustiție vorbește autoarea? În fapt, intuim ideea insularității omului, a singurătății lui. Mai mult, chiar dacă tema nu e nouă, avem de-a face cu individul exilat, sau autoexilat; despre cineva care a părăsit lumea Europei, și s-a mutat în Lumea Nouă, cea a Americii - „raiul” care hrănește imaginația, mai bine de două secole, celor mai aleși din bătrînul continent. În definitiv, optica celei care a scris acest roman era să-i ofere o șansă lui Thomas, și dacă acesta ar fi trăit, s-ar fi contaminat de optimismul aflării alături, empatic și delicat...n-a fost să fie: textul a venit după ce personajul și-a curmat viața.
Nu știu dacă voi ceti acest roman (mai ales că nici titlul nu-mi place! Deloc), dar cum a vorbit Cusset despre scrierea sa, mi-a prilejuit aceste gînduri, și mă bucur. Tocmai pentru că mi-a prilejuit aceste rînduri, chiar dacă am unele observații. Însuși cuvîntul adorație mi se pare inadequat, forțat și patetic, atunci cînd îl folosim în contextul discuției despre oameni...poate că în franceză (provenind din latină!) el sună mai puțin pretențios, în română însă, mi se pare, el posedă o ambiguitate (cam) vinovată. Or, se știe, că din latinescul adoratio nu desprindem decît sensul de rugăciune, de închinare... iar ador înseamnă grîu. Cum n-am da-o, dar adorarea nu se potrivește omului, căci zice Iisus, prin vocea Apostolului Său, Luca, în versiunea Vulgatei Sfîntului Ieronim: „scriptum est Dominum Deum tuum adorabis et illi soli servies”, iar versiunea românească reia în felul următor: „Scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai lui să-i slujești” (4, 8). Adorație = închinare. Cărui om ne putem închina, dacă acesta nu s-a înrednicit de darul suprem al sfințeniei? Iar sărmanul Thomas Bulot, cel puțin în lumea creștină, nu se va putea învrednici niciodată de un astfel de nimb întru cele veșnice...
Desigur, că lumea contemporană poate că nu mai sesizează aceste amănunte lexicale, legate de adorație, dar bine este să nu uite cu totul de ele!
