Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

4 janvier 2018 4 04 /01 /janvier /2018 13:22
Malika Musaeva, 2014

Malika Musaeva, 2014

Un tînăr savant de origine siriană, care predă într-o facultate din Rusia, suferă de o boală rară: Deprivațiune senzorială / Сенсорная депривáция / sensus deprivatio / Sensory deprivation.

El predă anatomia, iar după cursuri se retrage într-un vechi conac, unde face experiențe pe mici mamifere. Din cînd în cînd îl vizitează sora lui, care-i reproșează lipsa de simțire, compasiune, participare...iar de aici, incapacitatea lui de a iubi și de a suferi, de a simți durerea, fizică și sufletească. Tot aici îl vizitează o bunică cu nepotul său, care e sigură că doctorul îl poate lecui pe mucuțul Sașa. Niciun doctor nu poate formula un diagnostic pentru boala puștiului.

Tema aceasta, a bolnavului care poate tămădui, este pusă într-o formă vizuală de tînăra regizoare din Cecenia, Malika Musaeva / Маликa Мусаевa, discipola lui Alexandr Sokurov, în scurt-metrajul „Turnul tăcerii” (2014); în fond, o lucrare a unei studente din anul 4 (pe atunci); dar după ce parcurgi acest film de aproape 27 de minute rămîi pentru multă vreme descumpănit, pentru că dincolo de scenariul scris de Elisaveta Malamed, înțelegi că semantica temei nu se rezumă la vizualizarea simptomaticii unei boli, ci propune o analiză mai profundă asupra psihologiei bărbatului în raport cu cea a femeii, mai ales în lumea islamică. În centrul acestei ciocniri e relația frate/soră, în care bărbatul e piesa dominantă, irascibilă, dar și melancolică în cele din urmă. Tînărul savant, Ijar, ajunge să înțeleagă că este bolnav, nesimțitor, izolat în acest turn al tăcerii...o întreabă pe Rita, cea care-i deritecă prin casă, cum îl vede ea? Îi propune să o plătească suplimentar, doar să-i zică, cum îl vede ea, prea aspru, prea rațional sau prea liniștit? Ea îl privește cu compasiune, apoi îi spune că el e „incapabil de iubire, ești la fel de impresonal ca și articolul pe care l-am citit ieri în ziar”...la care savantul răspunde, surîzînd: „Un răspuns bun!”

Undeva pe mijlocul filmului asistăm la o scenă lugubră în care doctorul deschide un mormînt, un cavou al cuiva care și-a lăsat, se pare, trupul pentru binele științei, pentru experiențe medicale, și vorbește cu mortul:

Savantul: „Cîndva ai trăit și tu, ai iubit, te-ai bucurat de viață”.

Mortul (al cărui răspuns vine imediat): „Ar fi trebuit ca și tu să trăiești, să iubești, și să te bucuri de toate acum, înainte să ajungi aici, unde sunt eu acum”;

Savantul: „Tu crezi că îmi voi da trupul medicinei?”;

Mortul: „Corpul tău lipsit de simțăminte doar pentru asta se și potrivește”; 

Savantul: „Înseamnă că și eu sunt ca tine, mă auzi?” 

Iar sora sa, Jafa, îl numește: soricel de laborator, mai mult, îi zice că este un monstru. Cînd vine la el încearcă să-l trezească la realitate, vrea să comunice cu el, să-l facă să priceapă că oamenii trebuie să simtă, să-și dorească acest lucru, fie și pentru diversitate. Să-și vorbească despre neputințe, să dialogheze... 

Sper că nu forțez prea mult, dar miza filmului este una a extrapolării problemei lipsei de comunicare, în care bărbatul musulman este endemic bolnav și dominat de privațiune senzorială. Că există, astfel, o barieră mentală de netrecut, o stavilă care face imposibilă toleranța, compasiunea, tandrețea, iubirea, iar cînd simțirea durerii proprii este patologic absentă, a provoca durere și siferință altora devine o virtute și un scop nobil, care scuză orice mijloace. Poate că de boala asta suferă „armata islamică”, pare să se întrebe în chip subtil autoarea?

Singura ființă de care doctorul se simte cu adevărat atașat, și o actentuează Malika Musaeva, este chiar sora sa, care-i amintește de copilărie, de vremurile în care   

Un loc aparte îl ocupă în această nuvelă filmică coloana sonoră, care este diversă și melanjează muzica unor mari compozitori, precum: Gaunod, Eric Satie, Sofia Gubaidulina, dar și voci incredibile, ca cea a Antoninei Nejdanova (1873-1950) și a cîntăreței libaneze Fayruz (n. 1935), precum și prezența deloc discretă a celui care a fost Muslimgauze (1961-1999); un film deloc comod propune și o paletă muzicală pe potrivă, dar discret, dozat, subtil, simțit.  

una dintre scenele finale din „Turnul tăcerii” (2014); foto: vladimir bulat

una dintre scenele finale din „Turnul tăcerii” (2014); foto: vladimir bulat

Partager cet article

Repost0

commentaires