Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

6 juillet 2018 5 06 /07 /juillet /2018 16:08
foto: @Ochiul de veghe, 2018

foto: @Ochiul de veghe, 2018

Povestea” personală dezvăluită de Doina Domenica Cojocaru Thanasiadis printr-o instalație documentar-vegetală, elaborată ca lucrare de masterat, mi s-a destănuit ieri seara, în chiar ajunul comemorării victimelor comunismului de dincolo de prut, a cărora deportare a început în anul negru, 1949.

O spun din capul locului, narațiunea ei vizuală nu este despre asta, ci despre o memorie redescoperită, despre memoria personală regăsită. vorba e că Doina, pe care o descopăr „in absentia”, s-a născut după căderea comunsimului, și după disiparea U.R.S.S., deci relația (experiența) ei cu acele realități nu putea fi decît (inter)mediată, filtrată prin bagajul existențial al altora. mai mult, ea a plecat pentru multă vreme din ținuturile natale, cînd avea 10 ani.

De curînd, s-a „îmbarcat într-o călătorie spre trecut”, și astfel și-a descoperit trecutul bunicilor, mai ales al bunicii sale, care a avut o „activă viață politică” în partidul comunist, dar dincolo pe fotografiile din anii 1950-1980, pe ale căror protagoniști nu i-a cunoscut niciodată, tînăra artistă s-a împiedicat de faptul că întreaga corespondență a acelor decenii era redactată cu caractere chirilice (dar în română), scriere pe care ea nu și-a însușit-o! ei bine, numeroasele plicuri, diplome, distincții, acte, moștenite de familie, au rămas necitite, neasimilate de cea care a decis să lucreze (deocamdată) doar cu fotografiile, cu enormul „muzeu antropologic”, cum l-a numit ea...dar ce te faci, cînd chipurile celor îmbălsămați pe suprafața alb-negru de gelatină îți sunt necunoscute?

Ideea ei candidă & sublimă, a artistei, a fost să asocieze această necunoaștere a sa, această nebuloasă abrazivă, cu cea a efemerității botanice, cu fragilitatea imuabilă a florilor; Doina Domenica Cojocaru Thanasiadis le-a acoperit chipurile tuturor celor din fotografiile moștenite, astfel că instanța fiziognomică a devenit material vegetal: floare sau boboc. Toate fotografiile au primit această „mască” florală, astfel încît dincolo de artificialul conservat de imaginea fotografică, avem amprenta organică a lumii vegetale, la fel de uscate, ca și trecutul pe care-l acoperă parțial...peste o parte din plicuri, diplome și gramote - aparținînd aceluiași „muzeu antropologic”, artista a depus un sarcofag din sticlă transparentă, în care a „îngropat” flori de grădină și de cîmp, de-o diversitate amețitoare; la o privire atentă, sub sticlă putem observa muscuțile vii, și gîndăcei la fel de agili etc:

viața continuă și dincolo de arhivă...

foto: @Ochiul de veghe, 2018

foto: @Ochiul de veghe, 2018

Nu sunt deloc în măsură să dau sfaturi, dar îndrăznesc să formulez următorul gînd. Pe măsură ce artista (cu studii de foto-video, la Athena și București) va afla și conștientiza straturi necunoscute din noianul moștenirii familiale, obiective și subiective, să desprindă acele flori, treptat și lent, spre a ne lăsa și pe noi să descoperim chipurile măcar ale celor care-au pus-o pe calea acestei „reconcilieri” cu trecutul.

 

foto: @Ochiul de veghe, 2018

foto: @Ochiul de veghe, 2018

De fapt, în cazul unei reconcilieri nu vorbim despre continuitate, ci despre o devoalare, de natură mistică aproape, a ceva ce pitit se afla dintotdeauna în noi, în substanța noastră adînc ancorat, tainic, și pe care nici nu bănuiam, nici intuiam că există

 

foto: @Ochiul de veghe, 2018

foto: @Ochiul de veghe, 2018

foto: @Ochiul de veghe, 2018

foto: @Ochiul de veghe, 2018

Partager cet article

Repost0

commentaires