Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

2 août 2018 4 02 /08 /août /2018 07:49
„Mergi în sufletul meu!”

                                       După lectura cronicii semnate de Andrei Corbea, despre publicarea în germană a romanului America de peste pogrom, a ieșeanului Cătălin Mihuleac, mi-au atras atenția și acuratețea cu care autorul subliniază „acest stil inconfundabil, cu propoziții scurte, replici sacadate și împănat cu jocuri de cuvinte / bons mots, unele de-a dreptul memorabile, livrate cu o viteză amețitoare”, - care nu e nimic altceva decît chiar haina romanului. Apoi, fraza care m-a determinat să caut romanului lui Mihuleac a fost aceasta: „cititorii romanului Oxenberg & Bernstein au avut a sesiza încărcătura incendiară – riscată și în original – a acestei maniere de a povesti „rîzînd“ istoria ca pululație de mecanisme ucigașe: un „rîs“ ca o crampă menită a preveni sau disimula invazia unei tristeți nesfîrșite față cu amestecul dintre cruzime și grotesc din spectacolul ucigaș în care măștile civilizației cad, pentru a lăsa loc doar manifestării slobode a instinctualității primare și primitive, victorie deplină a periferiei imunde asupra iluziei „progresului“ și „emancipării“ ființei umane de povara pulsiunilor ancestrale”.

M-am pus pe cale, să caut opera cu pricina! Căci sunt în așteptare de multă vreme să descopăr scrieri literare care să mă marcheze, și să mă pună serios pe gînduri, să-mi însămînțeze meditația, așa cum a făcut-o altădată un mare roman al secolului XXI, Austerlitz (2001), a lui W.G.Sebald. Au trecut zece ani de atunci, de cînd a apărut în românește (între timp, romanul a fost reeditat, în 2015), un deceniu de experimente, de lecturi multe, diferite, unele entuziasmante, altele de care am tras cu greu, posace, grafomane...Vroiam ceva pe măsura lui Austerlitz.

O recomandare ca cea făcută de profesorul Andrei Corbea - nu mă putea lăsa indiferent, căci dincolo de competența sa în materie de germanistică, îl știu un admirator al operei lui Celan, iar cartea domniei sale, Paul Celan și „meridianul” său (Polirom, 1998), m-a învățat cum să înțeleg poetica și destinul marelui cernăuțean. Pe cale de consecință, pentru că a vorbit despre America de peste pogrom, îmi devenea clar, că era o lectură de neratat pentru mine.

Am parcurs America de peste pogrom în două zile și o noapte! Pentru că am și dat-o altcuiva spre lectură, îmi lipsește textul de sub nas. Îi resimt lipsa. Vreau să-i simt duhoarea și aroma, deopotrivă. Chiar nu aș fi bănuit - deși nu mai sunt demult un puști, am văzut multe și am trăit multe! - că se poate scrie în acest fel despre fapte și evenimente atît de nedrepte, imunde, pestilențioase, terifiante, demonice pe alocuri. Cum? Felul în care o face Cătălin Mihuleac este, tehnic vorbind, similar cu povestea narată de W.G.Sebald, doar că ieșeanul nostru parcă surîde mereu, într-un colț al gurii. Pe cînd ochii săi lăcrimează, plîng întrascuns. Nu se poate, îmi tot dădea ghes conștiința, cum e să vorbești despre ororile imposibil de articulat în cuvinte din țara ta cu atîta candoare, pe cînd știi că încleștarea dinților e singura atitudine pe care trebuie să o ai?

Pe de o parte, Golda/Golduța/Dora este, după mine, personajul chintesențial în toată construcția imaginată de Cătălin Mihuleac; ea este cea care de jună visa să ajungă la Hollywood, să scrie scenarii de succes (vis pe care l-a desăvîrșit un alt conațional al său, I.A.L.Diamont, născut în Ungheniul vecin cu Iașul, cîștigător de Oscar, în 1960); ea cea care își duce rățuștele galbene de jucărie în vacanță, și le pune să înoate în Marea Nordului; ea este cea care asistă la violul colectiv al propriei mame (cu groază mi-am amintit de episodul din Cartea Regilor 19, 24-29, doar că acolo levitul și-a dat singur femeia pe mîna bărbaților din Gabaa); e martoră la raptul din propria casă a tatălui și a fratelui său de către regimul antisemit; ea este cea care, în oribila zi a lui 29 iunie 1941 (trupele germane începuseră invadarea URSS cu o săptămînă mai devreme, iar România fiind aliata Germaniei, a intra alături de aceasta în război!), cînd Pogromul de la Iași a zguduit din temelii țesutul societății românești, l-a salvat în plină stradă pe Rabbi, salvîndu-se astfel și pe sine; ea este Golda care uimește prin meșteșugul său de croitoreasă, și de bricoleur textil, odată ajunsă la Viena, și tot acolo e „găsită” de Făt-Frumos, și dusă în America, doar că în SUA nu mai era Golda, ci Dora; fie că vorbim despre Dora Bernstein (fostă Oxenberg, fiica lui Jacques Oxenberg, marele ginecolog din Iașiul interbelic, specialist în nașteri prin cezariană, pe care creștinii noștri, cu „evlavie creștinească”, probabil, îl numeau „marele pizdar” și „iudă belită”!), fie despre Golda,  dar tot despre „aur” vorbim, despre aurul inepuizabil și imposibil de descris al ființei umane, al caracterului feminin care știe să iubească, să urască, să se răzbune, și mai ales să rabde, să pună la cale, să ... 

Pe de alta, Sînzianei Stipiuc, devenită Suzy Bernstein, prin căsătoria cu fiul Dorei, este cea care povestește într-un fel determinant despre noi, românii, despre țara noastră, despre lumea noastră second-hand, numită glumeț-precupețesc: vintage. Ea este cea care e născută în plin comunism, în orașul de baștină al Nadiei Comăneci, iar acest amănunt o translata cumva imaginar, și în chip simbolic în America, în care Sînziana nu visa să ajungă, așa cum și-o dorea de mică Golda Oxenberg! Suzy Bernstein descoperă în America minimalismul. Pentru mine, ca istoric de artă, nu este un amănunt oarecare, cum nici pentru Cătălin Mihuleac nu era atunci cînd l-a ales, și l-a accentuat. Autorul optează special pentru minimalism, spre a-i defini mai explicit caracterul minimalist al Sînzianei (nu am de gînd să produc un spoiler, de aceea nu explic deloc). Orice izm ai pronunța astăzi, îl poți asocia lejer cu comerțul, „bienializarea”, promovarea agresivă, globalizarea; și doar minimalismul a rămas un stil artistic în sine, auto-reflexiv, sobru, simplu, lăsat cumva în umbră; iar viața minimalistă e doar pentru unii, puțini; deși Sînziana a devenit americancă, răspunzînd la caraghiosul Suzy, persistă în a fi trează, dubitativă, calculată, povestitoare, tonică, iscoditoare, anume ea este cea care-i capabilă să-și dea seama, că viața autentică a acestei lumi e de fapt ca o „viață de tinichea, viață la mîna a doua, obială zdrențuită“. Nu pot să mă abțin în acest context să nu amintesc de cartea Svetlanei Alexievici, Vremuri second-hand, care tare se potrivește pentru a înțelege secundaritatea și precaritatea vieții de după comunism, într-un areal geografic post-comunist. În fapt, nu ne trăim propria viață, fiind incapabili de așa ceva, ci a altora, a vedetelor de carton, a îmbogățiților acestei lumi, vieților celor pe care nu-i vom cunoaște niciodată, noi, cei superficiali în opțiuni, tabloizați, iuți în pasiuni, grabnici la mînie, incapabili de a zice în public: „am greșit, iertați-mă!”.

America de peste pogrom este acel ceva (nu știu exact ce este: roman, eseu, pamflet, poem în proză, tratat de etică, filipică morală?!?) care ne-a lipsit în societatea românească, este un manifest necesar și urgent al unei conștiințe publice scăpate de necroza care ne macină pe ceilalți; căci nu ne mai lecuim de povara propriei suficiențe, de evlavia fățarnică, bisericoasă, de incapacitatea de a ne fi rușine de istoria noastră recentă și mai puțin recentă, pentru că nu învățăm căința și nu o practicăm, deși ne credem creștini ortodocși, majoritari (turma șterge urma?); o spun responsabil, în nume propriu: nu în numele lui Hristos a menținut biserica ortodoxă sclavia pînă în secolul al XIX-lea, nici tăcerea noastră asupra Holocaustului românesc nu mai este de amînat pînă-L vom uita cu totul pe Hristos!

Să învățăm blîndețea, recunoștința, toleranța și iertarea lui Rabbi, care nu precupețea la a spune, firesc: „Mergi în sufletul meu!”...cred că spiritul public are acum nevoie ca niciodată de acest sentiment, de această înțelegere tămăduitoare.       

 

Partager cet article

Repost0

commentaires