Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

23 septembre 2018 7 23 /09 /septembre /2018 00:03
pictură de Nelly Vrânceanu;  foto: vladimir bulat @ 2018

pictură de Nelly Vrânceanu; foto: vladimir bulat @ 2018

Am scris titlul de mai sus, și m-am „încuiat” singur!

E un oximoron emfatic în acea alăturare de cuvinte, doar că emfaza e, cred, cel mai puțin subsumabilă picturii semnate de Nelly Vrânceanu, o artistă de origine moldavă, dar deja de mulți ani rezidentă în una din cele mai bogate zone în monumente istorice ale Franței, Dordogne, sau mai exact, în Périgord. 

Am urmărit opera ei în anii când stătea în Moldova, apoi am avut ocazii mai puține de a o face; ea fiind o artistă nu doar discretă, ci și fatalmente sensibilă, deși palmaresul ei expozițional nu e deloc insignifiant, ci dimpotrivă. Pictura ei divulgă o zbatere interioară foarte intensă, o continuă căutare a unui stil, a unei expresii personaliste, contemplative. Da, în pofida unei realiste ziceri plastice, Nelly Vrânceanu pare a fi mult mai abstractă în pofida acestui paravan. Ea pictează preponderent peisaje, dar și, urmând o schemă doar de ea știută, face și naturi statice. Obiecte umile, puse pur și simplu unele lângă altele, cuminte. Face apel la ele atunci când natura devine intangibilă, iar peisajul de neînțeles...Un obiect fără suflu îl poți pipăi, mângâia, lua în mâini. Anatomia lui e aievea, și oarecum statică, încremenită, pe când „duhul” peisajului se arată efemer, mișcător, sprințar și, adesea, incomprehensibil, de neatins. Sunt subtilități la care, cred, se gândește și asupra cărora meditează artista; cu pensula în mână, cu penița, în scris, în timpul lecturilor, călătoriilor, în răstimpul deambulărilor prin pădurea virgină din preajma și împrejurimile casei. 

Am vizitat expoziția ei (deschisă între 9 septembrie și 3 octombrie)din Le Palais des Évêques, din Issigeac, o impunătoare clădire a barocului francez (1660), parterul căruia este alocat artei contemporane. Aici Nelly Vrânceanu are picturi mai vechi și mai noi, și câteva foi grafice, surprinzătoare pentru mine, lucrate-n laviu, într-o tehnică proprie, distilată după o rețetă pe care nu o divulgă nimănui. Cum artista lucrează în deplină solitudine, laboratorul ei rămâne secret. Dar această „bizarerie” este aparentă doar. E o formă de a nu bruia libera lectură a oricărei dintre operele sale. Nelly Vrânceanu nu vorbește decât arareori despre ce și cum pictează, lasă opera însăși să murmure. Tocmai această tăcere mă încântă cel mai mult, dar mă și neliniștește; îmi oferă putința să mă „plimb” prin(tre) peisajele sale, în galop sau ușor, agale. Aici este marea lecție pe care o învăț: artista nu vrea să ne învețe nimic. Și pentru că sunt cam sătul de povețele artei contemporane, de angajamentele ei, de înregimentările ei - splendide în sterilitatea pe care o degajă - , pictura cuminte și tăcută a artistei Nelly Vrânceanu îmi este foarte pe plac. Îmi place să o pipăi cu vederea. Să o contemplu. Și să-mi savurez tăcerea, împinsă de priveliștile ei. Pictate în culori tomnatice, rafinate, nostalgice, fumurii, tonice, șoptite.           

pictură de Nelly Vrânceanu; foto: vladimir bulat @ 2018

pictură de Nelly Vrânceanu; foto: vladimir bulat @ 2018

Tăcerea interpretului se întretaie cu cea a operei. Constat, că nu e chiar lipsit de sens titlul care m-a înghiontit și inspirat pentru acest scurt text.

Am văzut expoziția și m-am bucurat, anume pentru că Nelly Vrânceanu nu a abdicat la a fi ea însăși, într-o lume în care cameleonismul, adaptabilitatea, baleiéreа în conjunctural și raptul intelectual au devenit normă, „îndreptar” al succesului; artista contrazice prin opera sa atmosfera generalizată în care se află, și continuă propriul discurs, propriul program estetic; ea conferă o culoare majoră meditației unui splendid scriitor de sec. XIX, Adalbert Stifter (aproape uitat azi!)care scrie: „numai omului îi este dată arta, și va fi dată, atâta timp cât există el pe lume, oricât s-ar schimba modalitățile ei de exprimare. Ar fi de dorit, mai presus de orice, ca, după dispariția omenirii, un spirit superior să poată cuprinde și contempla întreaga artă a speciei umane, de la nașterea la pieirea ei” (romanul „Der Nachsommer” 1857, tradus în românește de H.R.Radian, publicat în 1984, cu titlul total neinspirat, „Toamna”).

Cum romanul lui Stifter se cetește trudind îndelung, în etape, pictura lui Nelly Vrânceanu se devoalează în timp, încet, treptat, semnificativ, nesimetric.       

pictură de Nelly Vrânceanu; foto: vladimir bulat @ 2018

pictură de Nelly Vrânceanu; foto: vladimir bulat @ 2018

Partager cet article

Repost0

commentaires