Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

10 mai 2019 5 10 /05 /mai /2019 10:23

Cu niște ani în urmă a fost editat în S.U.A.  un album somptuos cu planșele pictate de marele german Albrecht Dürer, lucrări conservate în celebra Albertina vieneză. Publicația a fost însoțită și de câteva texte teroretice, care au analizat opera grafică a marelul renascentist german. 

Pe coperta acestei publicații este reprodusă una din cele mai faimoase piese de artă botanică din întreaga artă europeană, semnat de Dürer, și cunoscută în istoriografia de artă cu titlul: The Great Piece of Turf (1503).  

Piesa respectivă este o noutate absolută, nu pentru că este meticulos lucrată și o foarte meșteșugită realizare tehnică, ci mai ales pentru că pictorul propune o nouă optică de a privi natura, ierburile și flora, printr-o perspectivă a unei mici viețuitoare printre acestea (Doyle, M. 2013., în albumul citat.). Dürer este cel care printre primii dintre plasticienii auropeni formulează prin arta lui o nouă filosofie a raportului nostru cu natura, a practicilor umane în raport cu aceasta, modificând și percepția noastră asupra ei. 

Privită din poziția pe care o avem azi, cu realizările tehnice și științifice obținute după mai bine de o jumătate de mileniu, de la acel experiment fotografic avant la lettre, lucrarea grafică a lui Dürer me ajută să înțelegem că sunt și niște permanențe, care se opun cu obstinație oricăror fluidizări și amalgamări ale vremurilor noastre. Natura este o constantă. Asta chiar dacă, spun savanții, în fiecare an dispar specii de plante și specimene din fauna lumii; peisajul generic rămâne peren, biruitor și impresionant. Dar acestea nu dispar singure, de capul lor, ci sunt ajutate în chip nefast - de oamenii acestei planete. Și în timp ce unii poluează, distrug, mutilează, deformează și înaintează în rele, sunt alții, tot contemporani cu noi, care conservă, analizează, strâng fonduri pentru salvarea a ceea ce omul poate pune la adăpost de dispariție...aceste lumi sunt ca binomul dintotdeauna: lupta binelui cu răul.

Sunt câteva gânduri care mi-au încolțit când am vizitat expoziția: Flori sălbatice din România, deschisă în perioada 12.04 - 02.06. 2019, la Muzeul Național al României.

Ansamblul expozițional, pe care-l datorăm istoricului artă Christiana Diaconu și artistei Irina Neacșu, ocupă o suprafață de doar două săli (aripa Crețulescu), dar aduce împreună o foarte chibzuită alăturare de „pictură florală” și „artă botanică”, cum a binevoit să le alăture terminologic Irina Neacșu, într-un text explicativ din expoziție.

Personal, am avut bucuria să descopăr în acest context o artistă total necunoscută mie: Angiolina Santocono (1889-1969), care stă foarte bine alături de lucrări semnate de corifeii artei românești antebelice și postbelice: Ioan Grigorescu, Eustațiu Stoienescu, Theodor Pallady, Ion Țuculescu, Alexandru Ciucurencu, Samuel Mützner ș.a.

Prin contrast, operele lor sunt „pitorești”, „impresioniste”, „moderniste”, în timp ce Angiolina Santocono, ale cărei lucrări fac și constituie grosul Muzeului Botanic din București (asta ca să nu vorbim de uriașa colecție de plante vii!) -- aduce o ordine și o rigoare de autentic farmacist, de microbilogist pictural. 

pictură de Angiolina Santocono

pictură de Angiolina Santocono

pictură de Angiolina Santocono

pictură de Angiolina Santocono

pictură de Angiolina Santocono

pictură de Angiolina Santocono

Nemaipomenita rigoare și pricepere, cu siguranță dublate de călătorii și lecturi despre plante și natură, au ajutat-o pe artistă să se apropie foarte mult de acrivia cu care-și lucra planșele un Albrecht Dürer, amintit mai sus. Totuși, „mediteraneana” noastră are mai multă căldură, mai multă simțire ; dacă Dürer s-a manifestat precum un chirurg, Santocono a jonglat mai mult cu terapia; ea a fost terapeutul. E drept, Angiolina Santocono avea în preajmă concurența fotografiei. În anii în care a trăit ea încă mai activau marii fotografi ai lumii (în trecere fie vorba, o recentă publicație, de pildă, a documentat felul în care 5 fotografi contemporani au „citit” splendida grădină a lui Monet, de la Giverny), era epoca unei înfloriri spectaculoase a acestei specii tehnologice. Azi echipamentele digitale exclud practic necesitatea de a mai picta...și totuși pictura nu a murit!

Cu toate astea, încă din anii 1930 începând, și până la finele vieții sale, în 1969, Angiolina Santocono a pictat plante, flori și frunze de arbori, devenind cel mai prolific artist al „artei botanice”, dăruind posterității imaginea unei naturi primare, paradisiace, nepervertite de nimic.

pictură de Mina Byck-Wepper, Flori. Ciuboțica-cucului, 1937.

pictură de Mina Byck-Wepper, Flori. Ciuboțica-cucului, 1937.

Nu se pot încheia aceste note răzlețe fără a consemna inserția în această expoziție a celor două volume din The Transylvania Florilegium, editate de Fundația Caritabilă prințul de Wales. O somptuoasă lucrare care conține planșe după lucrări în aquarelă, semnate de artiști din întreaga lume. Societatea română a artiștilor botaniști a avut o frumoasă colaborare la aceste publicații, în care manualitatea celor de azi își dă întîlnire cu caligrafii și miniaturiștii de demult, cei din Evul Mediu și Renaștere, când s-a și născut arta cărții.

un volum din „The Transylvania Florilegium”

un volum din „The Transylvania Florilegium”

panou explicativ din expoziția „Flori sălbatice din România”

panou explicativ din expoziția „Flori sălbatice din România”

Flori sălbatice din România - nu este doar o expoziție de artă, este un atelier al întâlnirii noastre cu mediul în care locuim, trăim și respirăm; mediu care este deja foarte diferit, atunci când părăsim zidurile muzeului, și nimerim în stradă...

lucrare de Irina Neacșu, Gălbenele, Calendula Officinalis, 2018.

lucrare de Irina Neacșu, Gălbenele, Calendula Officinalis, 2018.

Toate fotografiile care însoțesc acest articol sunt semnate de ochiul de veghe, mai, 2019

Partager cet article

Repost0

commentaires