Orice om ar trebui să-și recunoască limitele, și asta nu pentru că omul nu ar fi incapabil să asimileze mult, sau foarte mult, infinit, ci doar că nu toate-i sunt necesare, folositoare, vrednice de a fi reținute. E o temă care nu lasă însă indiferent pe nimeni, fie că se teme de ea, fie că mimează că nu. Sau chiar nu-l interesează! Este tema morții, și a zilelor de dinainte de acest final. Cum este el: tăcut, agonic, năpraznic, firesc, pilduitor, problematic, agasant, sfâșietor, netrăit?
Un scriitor de talia lui Örkény István (1912-1979) nu putea să nu-și pună această problemă, mai ales în anii în care a fost pe frontul de Frontul de Est, ajungând până la cotul Donului, devenind și prizonier, iar după întoarcerea în Ungaria fost peste puțină vreme ostracizat, cenzurat, apoi, redus la tăcere - a scris și meditat enorm, inclusiv asupra morții. În perioada 1957-1963 a avut interdicție de a mai publica, iar la un deceniu după, în 1973, încasează cel mai prestigios premiu național al Ungariei: Premiul Kossuth.
Scriitorul maghiar nu este un necunoscut tocmai un necunoscut în literele române, în 1953 i-a apărut romanul Sotii, iar în 1982 - celebra culegere de proză scurtă, în care s-a inclus și nuvela Expoziția de trandafiri. La o distanță mare în timp, două scrieri foarte diferite, dar care l-au adus în conștiința românească ca pe un autor al grotescului și absurdulului, care cu greu se puteau strecura prin sita cenzurii...și totuși, acest lucru se întâmpla!
foto: @ochiul de veghe
Se pare că opera acestui autor n-a trecut neobservată prin fața tinerei generații. Povestirea acestuia, Expoziția de trandafiri (1968), este adusă scenic în actualitate de foarte temerara companie de teatru, RAMPA (înființată în 2013). Chiar în aceste zile se joacă primele reprezentații de avanpremieră, iar premiera va avea loc în debutul lunii martie.
Ce i-a atras pe cei de la RAMPA în acest text, vechi de o jumătate de secol, mai cu seamă, pe regizorul Mihai Alexandru Ion? cred că în primul rând actualitatea morții, atunci și acum. Teama de ea, angoasa, obsesia ei permanentizată. Dacă trăia Örkeny azi, printre noi, cred că ar fi copleșit de numărul imens de clinici, farmacii și spitale! De omniprezența și dominația ipohondriei, a angoaselor de tot felul, de alergii nespuse și nenumărate...chiar dacă autorul noastru avea formație de farmacist.
Örkeny spune povestea lui Aron (Laurențiu Drăgan), un regizor tânăr, debutant de fapt, orgolios, care vrea cu tot dinadinsul să facă ceva incomod și puțin dorit de publicul larg: un documentar despre ultimele minute de dinainte de moarte, scurt spus, despre murire. Despre moartea altora, nu a sa. Nu știu dacă în maghiară există acest cuvânt, murire, dar în română el este nuanțat, și are un sens metaforic pronunțat, el poate să însemne și moartea lentă, dar și viața fără de vlagă, un proces de putrefacție interioară a omului, fiind viu, dar mort. Ei bine, Aron găsește pentru început un savant dornic să „aplice metoda structuralistă în studiul limbilor fino-ungrice”, Gabor Darvas (în românește i-au zis: profesorul Darvariu), și voiește să-l suprindă pe acesta înainte de a muri, dar află telefonic de la soția sa (jucată „stroboscopic” de Armine Vosganian), că a și murit, de aceea o cheamă pe ea în studio, lăsându-o să-și peroreze viața nesemntimentală alături de cel pe care regizorul și-a dorit să-l imortalizeze filmic. Au trăit 18 ani împreună. Iar doamna și-a propus să povestească ultimele zece zile ale acestuia. În amănunt.
Un alt personaj pe care-l urmărim în montarea scenică este cel al lui Miko (Teodora Filip) - o modestă ambalatoare de trandafiri, al unei sere care se numește Crisantema. Ea este diagnosticată cu cancer, dar nu se teme de moarte, ci de singurătatea pe care o va cuprinde pe mama ei (Ana Maria Turcu), o egoistă gurmandă, calculată și aproape oarbă. Miko se îngrijește să aducă în casă o familie de tineri, care după moartea ei, să aibă grijă de mama, de casă și de cele trebuincioase. Miko are o fibră umană colosală, creștinească, nu se plânge de dureri, de degradarea trupească, de lichidele care ies din ea, și că nu se mai poate gestiona singură...Grija ei este pentru cel pe care-l împovărează cu ale sale, și pentru mama, care în pofida cecității severe perseverează în a savura mîncărurile pregătite în untură. Nu în unt, anume în untură! Motivul grăsimii animale este deosebit de grăitor și sugestiv în acest context al comunismului, precarității și fariseismului.
foto: @ochiul de veghe
Poate cel mai problematic în toată montarea de la RAMPA este, în opinia mea, personajul clovnului Kiki (Tudor Morgovan), care în povestirea lui Örkeny este scriitor. Aici nu vorbim de moartea provocată de boală, de accident sau din motive dramatic patologice, ci de dorința benevolă de a muri. Din moftul de a epata. Sau din voința de a înșela moartea! Pentru că nu știu textul lui Örkeny, pot doar presupune că aici rezidă un pariu al scriitorului cu sine însuși: când ești confrunatat cu moartea, căci acesta nu poate fi nici mimată, nici experimentată, nici amăgită? Ea reprezintă un prag dincolo de toate, un hotar înapoia căruia nu mai ești tu, ci doar sufletul tău rămâne să dăinuie. Asta dacă crezi în viața cea veșnică! Găselnița regizorală era să plaseze salonul de spital dincolo de spațiul în care se află spectatorii, dar care să vadă printr-un zid integralmente din sticlă, tot ce se petrece în interiorul aceluia. când lumina se stingea în sala cu spectatorii, aveam sentimentul că văd în fața ochilor secvențe din Solaris (1972), filmul „fantastic” al lui Tarkovski. Noi însă nu putem fi dualiști, și în viața de aci și în cea de dincolo. Opera de artă, în același timp, oferă o atare oportunitate. Dar cred că la vremea lui Örkeny o astfel de idee era doar undeva la distanță, absurdă, grotescă, neglijabilă. Pentru un scriitor contemporan, de talia lui Péter Esterházy (1950-2016), boala și murirea devin personaje, cu care scriitorul se ceartă, comunică, zeflemisește și vulgarizează prezența lor. Mormăie în prezența lor, cu umor, dar și cu silă. Ultima sa carte, Jurnalul pancreasului, este o „litanie” sfâșietoare a luptei sale cu cancerul pancreatic. Intuiesc că un Aron, cel din povestea montată de RAMPA, pe subiectul lugubru al lui Esterházy, ar face un film demn de Oscar...
foto: @ochiul de veghe
Clovnul Kiki refuză până la urmă să moară, spunând ceva memorabil, glorios, indimenticabil! Lumea s-a obișnuit cu aceste meniuri lăsate posterității, sunt numeroase cărți care consemnează acestea, unii se formează ca oameni cetind acestea cuvinte. Kiki, însă, nu și nu... Aron este nemulțumit, furios, impertinent, lui trebuie să-i iasă filmul. Iar pentru asta chinuie, mai ales cameramana, cu alură cazonă de comisar (Adela Bengescu). El vrea gloria, recunoașterea, faima, celebritatea, iar pentru asta ar împinge, fie și moralmente, pe oricine în mormânt. El mi-amintește de domnul profesor dintr-o nuvelă (Înmormântarea veselă, 1955) al unui alt compatriot al celor deja pomeniți, scriitorul Déry Tibor (1894-1977), care zice: „Din păcate, la toți prietenii mei pe care-i îngroapă eu trebuie să rostesc discursurile funebre. Niciodată nu mă pot bucura de înmormântarea lor”!
Există oameni care se bucură pe la înmormântările prietenilor. Să fie responsabilă, oare, neteama de moarte?
Ca să primiți un răspuns sau să înțelegeți asta trebuie văzută montarea de la compania de teatru Rampa: Expoziția / Rampa vs. Örkény. După cum se vede, nu e un spectacol prea reconfortant, deloc vesel, dar nu tot ei spun să ieșim din zona de confort!?
