În primele zile ale anului, anume pe 6 ianuarie, de praznicul Epifaniei Domnului, media românească și nu numai, relatează despre o tradiție destul de recentă, cea a aruncării crucii în apă (lac, mare sau râu), iar cel care reușește să o prindă se poate socoti împlinit sau fericit întregul an...
un caz similar s-a întâmplat în 19 ianuarie 2014, în Macedonia, în orașul Știp (în Macedonia calendarul religioas este pe stil vechi), iar prinderea acestei cruci de către o tânără femeie a declanșat un adevărat scandal social și mediatic. S-a constatat, că femeile nu au participat niciodată în această competiție, rezervată doar bărbaților! Iar întreruperea acestei tradiții - a condus (sau mai bine, a determinat) la devoalarea unei lungi serii de conflicte, ezitări, bâlbe și absurdități.
Regizoarea macedoneană Teona Strugar Mitevska a decis să se ocupe de acest caz, propunându-și să dezvolte cinematic chestiunea aceasta pe mai multe paliere: cum se naște conflictul, implicarea poliției, ambiguitatea clerului, incosistența actvității organelor de ordine și de drept, inerția familiei, fățărnicia ca de la sine înțeleasă a bărbaților.
foto: domeniu public
Petrunya (Zorica Nusheva) este o tânără de 32 de ani, licențiată în istorie, interesată de revoluția culturală chineză, necăsătorită și șomeră, se întoarce de la un interviu de angajare, în care i se spune că nu-i nici suficient de tânără, nici atrăgătoare, și fără sex-appeal, astfel că scârbită și cumva resemnată se întoarce acasă cu un manechin sub braț (venea de la o fabrică de textile). Manechinul este un fetiș al bărbatului, o aluzie a nesimțirii înghețate a bărbaților. Nesimțitor înseamnă a fi imun la altfel de lucruri decât cele pe care deja le știi, le pricepi și asupra cărora ai toate competențele. Petrunya nimerește într-un șuvoi procesional, de ziua Bobotezei, și se aciuează pe malul unui râu, unde vlădica urma să arunce crucea în apa rapidă și rece.
Cumva luată de val, când vede crucea în apă, și ea se aruncă spre a o recupera din vâltoare, și o ridică de-asupra capului. Lumea aflată pe pod vede scena, și unii chiar o filmează pe telefonul mobil. În scurtă vreme aceasta apare pe youtube. Doar că haita de bărbați se năpustesc asupra ei, și o deposedează de relicva obținută cu efort și jertfă. Gestul ei nu are însă nimic religios, jerfelnic în sens duhovnicesc, ea făcut-o instinctual și mai degrabă inconștient. Acesta este momentul pe care a încercat să-l susprindă autoarea filmului, și asupra căruia prea puțini au meditat. În general accentul în analiza filmului a căzut pe conflictul: tradiție religioasă învechită vs. femeia tânără, care s-a aflat unde nu trebuia să fie.
Personal, am văzut mai mult decât atât. Am asistat la prestația demnității și consecvenței, cea a tinerei femei, în contrast cu o lume îmbibată și anchilozată de prejudecăți, machism, fățărnicie, convenționalism, inerție, cea a bărbaților. Scurt spus, Petrunya este adusă la poliție, interogată, umilită și determinată să cedeze trofeul. Se vorbește la un moment dat despre deschiderea unui dosar penal, pentru furt, apoi - pentru declanșarea urii religioase...Într-un astfel de caz fără miză, sunt implicați: șeful poliției din oraș, comandantul postului de poliție, procurorul, episcopul orașului, și asta doar pentru că o femeie, și nu un bărbat a „pescuit” crucea aruncată în ziua Bobotezei...Absurditatea situației este accentuată și de faptul, că nici propria mamă, într-o primă instanță, nu o susține, ci spune că se va dezice de ea, iar când mama este întrebată de reporteriță, dacă familia lor este religioasă, ea spune că la „ei în casă se țin toate sărbătorile”. Parcă recunoaștem și pe tărâmurile noastre acest tip de religiozitate convențională, cvasigeneral, care nu are a face nici cu credința autentică, nici cu adevărata și tainica relație a fiecăruia cu Dumnezeu.
Petrunya deși nu spunea că e credincioasă, și susține că s-ar fi aruncat în apă cumva din instinct, ea se comportă în toate situațiile cu o neprefăcută demnitate și seninătate creștinească, cu mult discernământ, fără teamă și cu fruntea sus. Este foarte adevărat că și tenacitatea jurnalistei Slavica (Labina Mitevska), care se implică în mediatizarea cazului, i-a dat Petrunyei curaj și puterea de a persevera, spre a înțelege unde a greșit. Nu disperă, nu țipă, nu se disculpă. De câteva ori întreabă polițiștii, dar și pe procuror, dacă este arestată, iar dacă nu, de ce este reținută atâta timp la poliție? Chiar dacă pe alocuri filmul are momente de sentimentalism și trădează destule stângăcii, iradiază totuși un soi de energetică, care nu te lasă nepăsător, iar portretul personajului principal este atât de convingător, viu și autentic, încât cu greu accepți știrea precum că actrița Zorica Nusheva este debutantă, și este acum la primul ei rol.
foto: domeniu public
Interesant de consemnat la finalul acestei notițe, că în acest an una dintre cele trei cruci aruncare în Marea Neagră de către ÎPS Teodosie, a fost prinsă de o sportivă de performanță, iar ierarhul „i-a recunoscut victoria și a recompensat-o”. Nu știu dacă gestul Antoanelei Manac a venit ca răspuns la cel al femeiii macedonene, dar iată că femeia nu mai este stigmatizată, nici privită ca o oaie care și-a tras blană de lup, cum se vorbește la un moment dat în film, și se insistă.
Societatea noastră pare ceva mai flexibilă decât cea descrisă de artista macedoneană.
Cel puțin la prima și grăbita vedere.
