„Adina în China”: un șăgalnic recul prin protoistoria comunismului chinez

Adina Nanu este un nume răsunător în spațiul public al artelor și literelor române.

Este autoarea a numeroase cărți, monografii, și de zeci de ani profesor de istoria artei și a costumului. În 2008 a publicat la editura Compania un savuros volum memorialistic, înțesat de desene și schițe, Călătorie în jurul casei mele.  Acolo, în acel volum, la un moment dat autoarea consemnează: „Ca să ajung și eu să văd marile muzee despre care vorbeam la cursuri și seminarii, am înaintat nenumărate memorii la ministerul Învățământului. Urmarea a fost o excursie în china și alta în URSS. Le pomenesc doar, pentru că relatarea lor m-ar depărta de casă” (pag. 74). 

În 22 septembrie 1957, la 30 de ani, Adina Nanu pleacă în China. Acolo petrece o lună, și ține în acest răstimp un soi de jurnal, și desenează ce vede. Acest material a zăcut în arhiva celei care l-a realizat decenii la rând, până în 2018 - când a văzut lumina tiparului, la editura ICR, cu titlul Adina în China. Un jurnal inedit. Ca și volumul memorialistic citat anterior, și acesta este bogat ilustrat, cu desene reproduse în culori. 

Iată, încă o ciudățenie a acestei personalități a vieții noastre culturale:  acest jurnal publicat după șase decenii! Parcurgerea lui te umple de uimiri, plăcute revelații, presărate de zâmbete și bună dispoziție. Anul la care Adina Nanu vizita imensul imperiu în care de doar câțiva ani se sădise comunismul (1949) nimic nu părea să prevestează hegemonia economică a acelei țări peste întreaga lume! Autoarea a călătorit în câteva localități, mai mari și mai mici: Beijing, Wuhan, Shanghai, Guangzhou/Hangzhou, Kunming, și consemnează felul de a fi al oamenilor, și mai ales faptul că China este plină de copii. Dincolo de descrierea celor văzute, specifice și diferite de cele știute din Europa, Adina Nanu se arată fascinată de mulțimea zeilor chinezi, de spectacolul vieții de zi cu zi. Nu-i place însă mâncarea, felurile sunt multe, dar „cam toate au o anvelopă brun-roșcată de răjeală sau sos de soia, iar ce-i înăuntru, Dumnezeu cu mila, vezi numai când ai obiectul între dinți și nici o altă alternativă în față decât să-i dai drumul pe gât strângând din ochi cât mai puțin vizibil” (pag. 37).

Parcurgerea aproape pe nerăsuflate a acestui text zglobiu, alert, scris cu pasiune și plăcerea de a descoperi o cu totul altă lume, te face să uiți de lumea acablantă în trăim acum! Acum, când doar pronunțând cuvântul „China”, te și proiectezi cu gândul într-un ocean incomensurabil al unei super-civilizații, cu un nivel tehnologic inimaginabil, cu o supra-aglomerare sufocantă, cu păduri de zgârâie-nori, trenuri de mare viteză, autostrăzi suprapuse, cascade de invenții, dar și de falsuri, și în rest, bani, investiții, comunism capitalist...

Aflăm de la Adina Nanu că, de fapt, „falsul este o artă populară, cultivată din epoca Ming (1366- 1644, această dinastie imperială a condus China 276 de ani, nota mea) de amatori care în timpul liber lucrau pentru procesiuni diferite obiecte din papier mache” (pag. 99) „...cele care continuă tradiția epocii Ming sunt de o grație incredibilă” (pag. 100).

Astfel stând lucrurile, ne dăm seama, prin contrast, că sunt lucruri care în China urmează cu tenacitate permanența, tradiționalismul, în timp ce altele evoluează într-un ritm vijelios, amețitor, de neoprit. Cartea Adinei Nanu ni se oferă acum ca o mărturie a vremurilor când ceea ce azi constatăm, vedem și aflăm, nu era nici pe departe așa, dar nici nu dădea semne că va deveni astfel. Iar pentru înțelegerea acestei situații ne vine în ajutor tot autoarea care, preocupându-se mai mult de arta chineză, ajunge cu privire la aceasta să afirme: „cea mai prețioasă realizare a chinezilor în pictură și scuptură este ocolirea realismului, care imită din natură toate planurile, prin selectarea diverselor aspecte văzute sau foarte de departe, sau foarte de aproape. Iar cheia acestei atitudini stă în faptul că un chinez nu lucrează după model, ci îl privește, îl trăiește, apoi se întoarce cu spatele și pictează sau sculptează atâta timp cât e pătruns de emoția inițială” (pag. 104). Magistral, spun eu!

În cele din urmă, aș conchide că volumul Adina în China. Un jurnal inedit, prin tot caracterul său perfect anacronic, prin cele ce spune acolo, este o carte delicioasă, dar și foarte actuală, pentru că oferă un labirint plin de contraste, un șăgalnic recul prin protoistoria comunismului chinez, episod scurt în care fantezia, abnegația și creativitatea s-au amestecat organic cu ideologia și disciplina. Or, din însemnările Adinei Nanu transpar mai degrabă vraja, încântarea, bucuria și spectacolul, decât convenționalul și crudul mecanism al cruzimii și dictaturii, care urmau în curând să-și arate colții... odată cu așa-zisa „Revoluție culturală”, după 1965 mai ales.