Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

20 novembre 2020 5 20 /11 /novembre /2020 18:23

Ceramista Esfira Grecu (Bric) s-a format ca artist în spațiul cultural al României Mare, la București, unde a studiat pictura, până în 1940, an în care se refugiază la Chișinău, orașul ei natal, împreună cu soțul său, pictorul Mihail Grecu (1916-1997). Desigur, cum era și de așteptat, studiile sale în România „burgheză” nu i-au fost omologate de regimul comunist nou instaurat, de aceea tânăra – după evacuația din timpul celui de-al doilea război mondial, timp pe care l-au petrecut în Asia Mijlocie, în Kazahstan – a trebuit să-și refacă studiile, la Chișinău, după calapodul realismului socialist. Deceniul de după război este unul al căutărilor, tatonărilor, acumulărilor, studiului aprofundat.  

Sub impactul investigațiilor și revelațiilor trăite de Sergiu Ciocolov (1892-1977), la contactul cu civilizația și ceramica țărănească, Esfira Grecu schimbă natura preocupărilor sale din anii amintiți, anume sculptura, scenografia, cercetarea costumului popular moldovenesc. În comparație însă cu stilizările și glosele pe seama culturii populare, datorate altădată lui Ciocolov, interesul Esfirei Grecu se îndreaptă ceva mai selectiv spre o sinteză și o împăcare a întregii civilizații a artei focului, astfel că prin jurul anului 1965 apare un soi de ceramică total atipică pentru acest spațiu, care îmbină sensibilitatea și monunentalitatea sobră a grecilor cu simplitatea cromatică și formală a ceramicii locale, artizanale.  După această dată se perindă o serie de obiecte și mici grupuri de vase, care în jurul lui 1970-1971 se materializează poate în colecția cea mai elaborată și rafinată a perioadei de început, intitulată generic Ciuperci. Este vorba despre un grup de recipiente lucrate în variatele tehinici de ceramică, de dimensiuni variabile, care prin configurația lor amintesc de diversitatea de ciuperci de pădure sau montane. Grupul de ciuperci Cantharellus cibarius, de pildă, este cunoscut în popor sub denumirea de Gălbiori, iar Esfira Grecu reușește să dea acestor configurații naturale o delicatețe nebănuit de rafinată, la nivelul formelor, dar mai ales prin texturile și nuanțele cromatice obținute, prin materialitatea aprooape carnală a suprafețelor. Artista conferă durabilitate și strălucire, semnificații noi acestor obiecte, pornind de observarea atentă a unui univers perisabil, mineral, jilav, supus oxidării permanente. Trebuie remarcat că mișcarea fluidelor în natură este un fenomen care poate fi transpus cu grijă în domeniul ceramicii. Angobele, smalțurile, esențele argiloase, caolinele, pigmenții naturali și sintetici – sunt tot atâtea elemente pe care le are artistul în arsenalul său, astfel că prin intermediul lor acesta poate construi și reconstrui universul vegetal, uman, funcțional.

Un moment de cotitură a fost pentru creația artistei întâlnirea cu ceramica letonă, pe care a descoperit-o la simpozioanele de ceramică de la tabăra de creație Dzintary (Riga), apoi prin participarea la forumul de la Vilnius (Lituania), în 1971. Cred că Ciupercile au apărut anume ca impact al acestei întâlniri cu o mai veche tradiție a ceramicii de studio, cea baltică[1]. E de spus că în fostele republici sovietice baltice artele decorative au cunoscut o înflorire nemaivăzută, iar catedrele de arte decorative, din cadrul instituțiilor de învățământ superior, au pregătit studenți din întregul cuprins al fostei URSS.  

După aproape trei decenii de la moartea artistei, aflăm că opera ei a rămas destul de neînțeleasă, prezența ei în expoziții, mai ales în cele de la Chișinău era limitată, cenzurată, ocultată, ascunsă. Spiritul creativ și liber al Esfirei Grecu venea în contradicție cu doctrina oficială care reglementa menținerea domeniului de creație decorativă în sfera artizanatului, ca premiză pentru producția de masă. Porțelanul și ceramica erau bune și agreate doar în măsura în care furnizează modele pentru uzinele de ceramică, a cărora producții vulgarizează orice act de creație, spulberă unicitatea. Or, construcțiile cu reliefuri, incizii discrete și structurile cu motive vegetale sau zoomorfe imaginate de artista Esfira Grecu și, ulterior de fiica acesteia, Tamara Grecu-Peicev[2], nu puteau conveni gramaticii obtuze, brutale ale celor de la politicile culturale.

Acum opera acesteia este conservată în bună măsură în fostui ei atelier, și se constituie într-o colecție de opere care pot face obiectul unei expoziții retrospective oriunde pe acest glob. Fără a exagera cu nimic amploarea problematică a operei lăsate de Esfira Grecu, aceasta este comparabilă cu cea a britanicei Lucy Rie (1902-1995)[3]. Opera ceramistei Lucie Rie este considerată patrimoniul cultural britanic.                 

În anul 2011 a apărut la Chișinău catalogul Esfira Grecu[4], prilejuit de apropierea momentului comemorării celor două decenii, de când ne-a părăsit artista. Această publicație se constituie într-o minunată recuperare a unui minunat om, a unui important artist ale cărui calități și contribuții încă mai trebuie să le înțelegem, spre redescopere. Pe îndelete. Cel puțin noi, cei mai tineri. Pentru că destinul ei a însemnat o pagină consistentă a istoriei artei din spațiul dintre Prut și Nistru. O istorie a unui timp zbuciumat, complicat și plin de tensiuni și turbulențe. Iar acest lucru nu poate fi nici trecut cu vederea, nici ocultat. Opera plastică a artistei Esfira Grecu este în bună parte o proiecție a acelui timp, cu problematicile sale, cu izbânzile, dar și cu eșecurile inerente, specifice unui timp în care creația individuală era privită cel puțin cu suspiciune.

Este o artistă care trebuie recuperată și pentru spațiul românesc, căci în problematicile și temele abordate de aceasta, dar și prin experimentele tehnice, se regăsesc similitudini și ecouri în tot ce era mai profund și relevant în ceramica de autor din România postebelică (ex. Flaviu Dragomir).

 

[1]  Este poate locul aici să consemnez felul în care Esfira Grecu își semna operele ceramice. Anume la baza artefactului,  în lutul moale, proaspăt modelat și înainte de ardere incizá inițialele F.G., precum și ultimele două cifre ale anului în care a realizat lucrarea. Se poate observa că anume ceramiștii de studio baltici și cei scandinavi semnează în acest fel, discret și frust. Esfira Grecu nu s-a sfiit niciodată să-și semneze lucrările cu caractere latine, nicidecum cu cele slave, rusești, cum făceau majoritatea compatrioților săi. După cum se știe, limba și scrierea românească erau interzise în Moldova sovietizată, ruptă din trupul Moldovei medievale, istorice. 

[2]  Ceramistă, istoric de artă, promotor al operei părinților săi, Esfira Grecu și Mihail Grecu, născută în 1943.

[3] Pentru o documentare sumară se poate consulta: Cooper, Emmanuel (ed.). Lucie Rie: The Life and Work of Lucie Rie, 1902-1995, Ceramic Review Publishing Ltd., 2002.

[4]  Complexul editorial ELAN, Chișinău. Ediție îngrijită de Tamara Grecu-Peicev.

Antopomorfism sublimat: Esfira Grecu (1919-1992)
Antopomorfism sublimat: Esfira Grecu (1919-1992)Antopomorfism sublimat: Esfira Grecu (1919-1992)
Antopomorfism sublimat: Esfira Grecu (1919-1992)Antopomorfism sublimat: Esfira Grecu (1919-1992)Antopomorfism sublimat: Esfira Grecu (1919-1992)

Partager cet article

Repost0

commentaires