Evenimentul extraordinar nu va avea loc

Despre  Nicola Pugliese nu știm decât că a fost un scriitor și ziarist, și că în în 1977 a publicat o scriere cu titlul Malacqua, după care aceasta nu a mai fost reeditată decât după moartea autorului, conform dorinței sale. În 2013 a apărut ediția a doua, iar în 2022 - a treia. Probabil că în acel moment mașinăria de PR editorial a decis să tureze povestea autorului misterios la maximum, și astfel romanul a acesta a ajuns și la noi, tradus la editura Vellant. În engleză romanul a apărut în 2017, în franceză, în 2018.

În fond vorbim despre o scriere redescoperită, dar la lectura ei acum îți dai seama cât de proaspătă și de actuală a fost atunci, acum mai bine de 45 de ani! Narațiunea se brodește în jurul unei ploi torențiale care durează patru zile în cel mai mare oraș din sudul Italiei - Napoli. Scrierea abundă de referințe topografice, după care poți reconstitui geografia acțiunilor și inerțiilor din acele zile: străzi, piețe, instituții administrative, palate, cheiuri, muzee, care sunt numite cu numele lor, iar dacă te folosești de o hartă o marelui oraș, descoperi că acele obiective chiar există, și că Nicola Pugliese parcă-și dorește să fie cât mai exact, dând dovadă de o acrivie și o meticulozitate de veritabil miniaturist, iar umezeala care ține captiv orașul nu face decât să-i dea dreptate celui care scrie, căci îmbălsămează astfel în cuvinte acele toposuri, care riscă să dispară, și să se topească treptat, precum zahărul sau mierea în apă. 

Recunosc, mi-a plăcut să-l urmăresc pe Andreoli Carlo, un alter-ego al autorului fără îndoială, în deambulările sale prin Napoli, încercând să nu-i scape nimic din evoluția evenimentelor. Autoritățile se agită, se întrunesc, caută soluții, însă tot cetățenii sunt cei care se apără și se ascund cel mai bine. Aluzia lui Pugliese cu privire la ineficiența endemică a autorităților este clară! Este foarte probabil că lucrarea lui beletristică să nu fi picat prea bine în birourile birocrației municipale, iar noi astăzi nu mai stăm să descoasem contextul de atunci, mai ales că acel oraș chiar s-a confruntat cu niște prăbușiri de străzi, alunecări de teren, cu probleme de canalizare, cu imixtiunea grupurilor mafiote în treburile administrative ale urbei. Faptul că în roman pe Via Tasso 234 se prăbușește o casă, iar pe Via Aniello Falconi se face un hău adânc, acesta este hrănit de niște fapte reale petrecute în orașul colinar (vorbim de zona istorică, inclusă în lista UNESCO!). Mai mult decât atât, patronul orașului este Sfântul Ianuarie (San Gennaro), celebrat aici în 19 ianuarie, este cel care „dezbină mințile și seamănă confuzie”, pentru că lumea din acest oraș s-a obișnuit cu minunile legate de semnele pe care le dă recipientul de sânge al Sfântului, care ba se lichefiază, ba devine din nou lichid. De data asta nu a dat niciun semn. Asta a accentuat angoasa, teama, incertitudinea. 

 Andreoli Carlo este peste tot, și constată că acel eveniment pe care oamenii îl așteptau, sau îl presimțeau, nu se va întâmpla: constatare pe care o face în cea de-a patra zi de ploaie continuă care a făcut, desigur, câteva victime. În roman asistăm la cea mai lungă descriere a procesului de bărbierire (iarăși un gest intimist, autoreferențial, când ești doar tu cu oglinda în față) care se întinde pe câteva zeci de pagini (pag. 134-169), intercalate cu meditații despre ce s-a întâmplat în aceste ultime zile:

„Maladia ștersese zorzoanele și ornamentele strălucitoare și stinsese străgătele pe stradă, iar mușcatele de la balcoane deveniseră gălbui, iar ficțiunea veselă a realității colective se transformase acum în constatarea dură a singurătății. Din orașul fără seamăn atât mai rămânea, doar atât, și umbra unui trecut decolorat și retorica ce pretindea a fi poezie, și nimic, nimic altceva, și ce oraș diferit ar fi trăit într-o bună zi? care oraș? orașul străduțelor înguste și al travestiților, și al țigărilor de contrabandă?, sau orașul Spitalului Nou, al Șoselei de centrură, al districtului 167 din Secondigliano?, care va fi într-o bună zi viața ce se cațără astăzi între cartierele de tuf din Fontanelle și copacii înverziți din Floridiana?, și mă rog, ce vrem să îl închidem, de exemplu? asta este: vrem să ridicăm de jur împrejurul lui o centură veselă de ziduri de granit acoperite de tufe de salcâm galben sau mimoze și să îl rupem de restul lumii?” (p. 142). 

Treptat, înțelegem că meteorologia este una, și manipularea publică este alta. Nicola Pugliese trăia într-o lume în care semnele tensiunilor dintre stat și imixtiunea structurilor paralele (Camorra) erau cât se poate de clare, evidente, jenante, că ideologia, propaganda și manipularea funcționau deja la cote maxime, că „ar fi mai bine să ne spălăm pe mâini, să lăsăm totul baltă și să pornim într-o călătorie undeva”(p. 161). Că de fapt, „ zi de zi, bineînțeles, ne obișnuim repede cu anumite lucruri, vai cât de repede...” (p. 162).

Romanul, ușor tenebros al lui Pugliese, este despre ceva ce azi a devenit o obișnuință, o inerție manipulată a vieții moderne, aspect pe care el într-un anume fel l-a profețit: „ne învârtim în cerc, da, ne învârtim și ne tot învârtim și suntem mereu în același punct, plecăm și ne întoarcem fără să ne mișcăm deloc, poate că avenit momentul să spunem stop, doamnelor și domnilor, n mai joc jocul ăsta, dar cum facem?, se pare că toți jucăm acest joc, toți fără excepție, vor veni zile mai bune, nu încape nici o îndoială, facem sacrificii o vreme și apoi lucrurile vor fi diferite, dar oare chiar așa va fi: mă tem că totul este o mare bătaie de joc...” (p. 166), iar „viața avea să fie exact cum fusese înainte, poate că nici un cutremur nu va veni să dezvelească pavajul străzilor și să deschidă rănile, evenimentul extraordinar nu va avea loc” (p. 168).

Asistăm la o imensă și elaborată construcție romanescă ce vibrează realmente în fața ochilor, care te ține neabătut în tensiune, expectativă, precum un subtil roman polițist de San Antonio (Frédéric Dard) sau de Leonida Neamțu, dar în cele din urmă sesizăm că sensul profund al acestei scrieri consistă în felul aparte (individual) în care fiecare cetitor se implică în lectura ei, și cade în mrejele seducătoare ale acesteia! Eu am căzut. Captivitatea a durat patru zile. Cât cele patru zile de ploaie la Napoli, imaginate de Pugliese: 23, 24, 25, 26 octombrie. Dar nu cunoaștem anul...poate fi: 1943, 1967, 1969, 1976...fiecare dintre acești ani au o semnificație aparte pentru contemporanul Napoli. 

Pentru ediția românească mi-a plăcut coperta în chip special, este atractivă, și a înglobat o lucrare grafică de Suzana Dan, pe care editura a reprodus-o în negativ, la sugestia artistei, evidențiind astfel partea morbid-sumbră a cărții...Pe mine însă m-a atras titlul romanului: Malacqua (apă malefică?). Totuși, Napoli este locul în care monede de 5 lire au prins a dansa, și nu e lucru neglijabil...