Monahismul nu este aidoma lucrului din atelier...

Voi începe cu sfîrșitul, cu cel pămîntesc. În lumea lui Dumnezeu, de-abia după moartea cea terestră încep toate, cele adevărate, în așteptarea Judecății de pe Urmă.

În 22 iulie a.c. a murit monahul Antipa, cel care era cunoscut în lumea artei ca sculptor cu numele Aurelian Bolea, născut în 18 iunie 1940, cu cîteva zile înaintea cotropirii Moldovei de dincolo de Prut de către regimul sovietic. Satul părinților săi se numea Sărățeni, din părțile Orheiului. În 1944 au decis să se refugieze spre Banat, și au rămas în România. Aici micul Aurelian a crescut și a studiat artele plastice,  între 1959-1965 a fost discipolul lui Ioan Lucian Murnu la institutul de artă „Grigorescu”, iar în 1970 a participat la prima tabără de sculptură în aer liber; se pare că s-a făcut sculptor dintr-un accident, cedînd locul său la facultate altuia, care-și dorea să facă pictură. Deși Aurelian a avut o notă mai bună la pictură, și avea șansa să facă studii de pictură, ca prietenul său să nu cadă sub linie a decis să meargă el în locul aceluia la sculptură...În fine, Bolea a rămas un sculptor cu apetit pentru pictură, pentru tot ce este cu adevărat important și profund în actul creator. În 1973 a avut expoziția personală de debut, iar apoi a fost prezent în viața artistică atît cît a considerat el, căci „a fost un tainic şi un retras mai toată viața”, spun colegii de breaslă despre el. 

După mijlocul anilor 2000 Aurelian Bolea ajunge la o tabără de sculptură la mănăstirea Dervent, cea care se află între lacul Bugeac și brațul vechi al Dunării, la intrarea în ținutul Dobrogei. Este o mai veche stihăstrie monahală, renăscută după potopul comunist, de către părintele Elefterie Mihail (1900-1990), și primenită cu mai multă vigoare în ultimii ani, de cînd s-a ridicat măreața biserică cu hramul Sfîntului Ierarh Iachint de la Vicina, primul mitropolit al Ungrovlahiei. După o vreme Bolea cere să intre în obștea monahală, iar peste alți cîțiva ani devine monahul Antipa, care s-a așezat aici ca să se împlinească ca om duhovnicesc, ca rugător al lui Dumnezeu, realizînd și lucrări sculpturale pentru biserică și oamenii ei. 

Biserica veche este interbelică, destul de mică, dar are două anexe laterale care ne arată că viața monahală anterioară nu era tocmai modestă. Acum, cea nouă se întinde mai degrabă pe orizontală decât pe verticală, cum le-a devenit felul bisericilor de dată mai recentă, aceasta este un soi de bazilică apuseană grefată pe un plan de cruce greacă înscrisă, de care e greu să-ți dai seama din prima, iar întreaga fațadă este înconjurată de o colonadă, prevăzută pentru procesiunile pascale și nu numai. Colonada are balustrade, străbătute de o roată din marmoră cu traforuri. La  100 de ani ai săi, arhitectul acestei monumentale construcții, Dan Corneliu, își vede visul cu ochii! Iar numeroase detalii și soluții plastice ale acestei biserici noi și-au găsit întruparea și buna așezare tocmai prin priceperea, talentul și hărnicia monahului Antipa, despre care părintele stareț - în cuvîntul său de despărțire a spus, că omul acesta, fratele nostru, a făcut cît pentru două vieți, mult față de anii petrecuți în mănăstire...

Privind la viața celui care a fost înmormîntat ieri, în rasă monahală, la mănăstirea Dervent, monahul Antipa care a petrecut aici 17 ani, sare prapant în ochi discreția și delicatețea, care i-au fost caracteristice; de acestea s-a ajutat și cînd era surprins, uneori, de părintele stareț în toiul nopții, lucrînd într-un loc amenajat pentru lucrările sale sculpturale, și care-l dojenea frățește, că nu avea binecuvîntare să fie aici, la acea oră, răspundea: „nici nu mi-am dat seama, părinte, absorbit de lucru, că s-a făcut așa tîrziu...”

Monahismul nu este, cred, aidoma lucrului din atelier, nu este un elastic întins în afara timpului, ci reprezintă ritmul ordinii și rînduielii stricte pe calea urcării neabătute la Dumnezeu. Părintele arhimandrit Andrei (Tudor), care i-a fost prieten și sfătuitor întreaga viață monahului Antipa, deși era o mare diferență de vîrstă dintre ei, a vegheat la acest echilibru, al bunei rînduieli, și l-a ajutat pe sculptor să fie mai întîi și mai presus de orice monah, apoi artist. Să-și subordoneze lucrarea monahală celei creative.  

Cînd petreci cîteva ore în acel mediu mănăstiresc, și te uiți atent la detalii, dar și la întreg, descoperi urme de necotestat ale trecerii pe acolo a monahului Antipa. De la felul în care a fost desenată și realizată în piatră    catapeteasma bisericii mari, la felul în care au fost elaborate și unde mozaicurile din interior, la crucile albe ca zăpada de pe acoperișuri, pînă la pietrele de mormînt din cimitir, de la sculptura Sfîntului Andrei, Apostolul românilor, la inaugurala sculptură a Sfintei Teodora de la Sihla, stînd în caverna pămîntului, tabernacolul în care a fost înscrisă una dintre crucile miraculoase (crescute din pămînt!) de la Dervent - sunt tot atîtea locuri și mărturii concrete, contribuții  ziditoare la renașterea iconică și coslujitoare a artei bisericești. Cred că monahul Antipa a contribuit în chip esențial la schimbarea pecepției locului sculpturii, a tridimensionalului în arta bisericească, atît de puțin prezentă în conștiința estetică a ultimelor decenii de la noi. A propus un posibil izvod.                 

Consider cu tărie că de-abia acum, după ce monahul Antipa și-a încheiat parcursul pămîntesc, cu discreția și tăcerile sale de neînchipuit, dar dătătoare de roade, va începe recuperarea și strîngerea roadelor luptătoare pe care acesta le-a lăsat pentru Dumnezeu și pentru slujitorii Săi, dar ar trebui să intrăm mai în adînc în sensurile și menirea a ceea ce vedem, spre a încerca să și înțelegem spre zidirea noastră duhovnicească!

În contrast cu lucrarea monahului Antipa, Sfîntul Pafnutie, cunoscut istoriei artei, și celor care iubesc cultura bisericească sub numele de Pîrvu Mutu, care s-a nevoit și el 17 ani într-o mănăstire, pînă a pășit la Domnul, în 1735, nu a realizat nimic în materie de iconografie acolo, unde a stat, la mănăstirea „din inima codrilor”, Robaia, ci doar în rugăciune. 

Noi, cei de azi, îndrăznesc să cred, suntem mai cîștigați prin lucrarea contemporanului nostru! Cu condiția să ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să ne deschidă ochii minții, și să ne arate. 

Dumnezeu să-L odihnească în paza Sa, cu îngerii creatori, pe cel care ne-a părăsit, monahul Antipa!