le blog ochiuldeveghe

Îmi place să cred că nimic nu poate fi mai înălţător şi mai reconfortant decît să stai pe coama unui munte, şi să scrutezi zările, lumea din jur, care-ţi stă delicat culcată la picioare! Este un sentiment de împlinire, de respiraţie uşoară, tihnită, liberă. La fel, îmi place să cred că se simt şi artiştii, cei autentici şi discreţi. Cei care au a spune ceva cu adevărat lumii în care trăiesc. Îmbîcseala şi putrejunea oraşelor îi sufocă, de aceea au nevoie de un spaţiu al lor, izolat, protejat, departe de vehemenţe şi tapaj, de scandal şi vedetism. De curînd, după mai multă vreme în care m-am dedicat activităţii de arhivă şi cercetare anonimă, am cunoscut un artist, care în opinia absolutei majorităţi - nu poate fi un artist! De ce? Pentru că nu este o fiinţă socială, nu a făcut studii de artă, nu are expoziţii la activ, şi nu a generat o bibliografie etc. Dar oare asta este radiografia reală a unui artist?

Vorbeam ieri cu o artistă consacrată, a cărei creaţie constituie o fişă substanţială pentru istoria artei contemporane universale (Ana Lupaş), despre condiţia artistului. Dumneaiei era de părere că artistul nu trebuie să-şi folosească sinceritatea şi autenticul pentru a parveni, pentru a urca pe treptele impure ale societăţii. Cea mai bună postură a acestuia trebuie să fie asumarea anonimatului. Artistul nu trebuie să se comporte ca un bastard, ca cineva care apare de nicăieri, şi să vorbească ca o instituţie imuabilă şi suficientă sieşi. Dimpotrivă, trebuie să-şi definească poziţia şi crezul în fiecare zi, să fie dubitativ, modest şi sobru. Arta se poate striga, dar nu se proclamă. Arta poate fi proiecţia sinelui, dar nu e de dorit să se transfome într-o paradă a acestuia. Orice stridenţă şi frondă de dragul publicităţii - trădează şi discreditează.Nu fac bine acestei stirpe.

Artistul despre care am făcut vorbire la început l-am descoperit prin intermediul operei. De fapt, nici nu e vorba de picturi, ci de fotografii după acestea. Am înmărmurit cînd mi-am dat seama ce am în faţa ochilor! Dar şi mai mult, cînd am descoperit ce titluri au: Grecia antică pe butuci, Instinct animalic, În grădina plăcerii, Toboşarul, Printre stînci (Noi şi iubirea), Under the black moon, Zeul sculptat, Idilă medievală într-o grădină exotică, Firma de feri(ci)re, Tango Doll, Frică pe role,  Lord of flies, Insider (Tu cu mine) etc. Picturile acestea nu sunt uşor de privit, nici de înţeles. Cu atît mai bine, asta vrea să însemne că "raza lor de acţiune" nu se adresează oricui... Că acele sentimente de pe coama muntelui (de data asta metaforic) nu sunt, de bună seamă, dăruite oricui. Nici oricînd. Artistul în cauză este, în opinia mea, din tagma stigmatizaţilor fericiţi: Adriaen van Ostade,  Van Gogh,  Basquiat,  Mark Rothko, Arshile Gorky, Mikalojus Konstantinas Čiurlionis, Barnett Newman  etc. Este un univers rarefiat, ales, sugrumant de sincer, bulversant de interiorizat. 

Deocamdată, păstrez pentru mine şi pentru un cerc foarte restrîns această comoară de artă plastică cu adevărat contemporană, pe care doresc să o promovez inteligent, pe măsura potenţialului creator şi plastic pe care le degajă de o manieră vulcanică, contagioasă, ca o adevărată bucurie a vieţii. Înălţătoare şi reconfortantă.

Foto: păstor din munţii Ciucaş, iunie, 2012 © vladimir bulat.

Prima licitaţie profesională de artă din Republica Moldova (MD) - organizată de casa ARTMARK a arătat potenţialul palpabil al acestei pieţe pe de o parte, iar pe de altă parte - a developat cotele reale ale pictorilor locali, fie ale celor născuţi în RM. Probabil că nu a fost pentru nimeni o supriză faptul că pictoul cel mai bine vîndut a fost  Mihail Grecu, unul dintre cei mai apreciaţi plasticieni din acest spaţiu din ultimele patru decenii.

Piesa acestuia, Flori uscate (ulei pe pânză, 65 x 55 cm), a fost adjudecată pentru suma de 4000 de euro. Asta însemnînd aproape pragul de sus al valorii estimative. Totuşi, este doar începutul...

Al doilea clasat în topul celor mai bine vînduţi pictori basarabeni - Valeriu Şchiau (născut în 1969, la Colibaşi, pe malul Prutului), care după ani de tăcere a revenit pe simezele internaţionale cu o forţă nebănuită, viguroasă, impresionantă. El este în acest moment mai cunoscut în spaţiul artei contemporane din Germania, şi mai puţin în România şi MD. Dar piesa lui, un obiect în care combină grafica şi amprenta linogravată cu suportul organic, Made in CCCP, s-a adjudecat la 2400 euro, avînd un preţ de pornire de 500 de euro. Devine clar astfel, că opera acestui artist devine interesantă şi tentantă pentru colecţionari sau investitori!

Podiumul basarabenilor se încheie cu cele două acuarele semnate de Leonid Grigoraşenco (1924-1995), ambele au plecat spre cumpărători pentru suma de 2000 euro, fiecare piesă.

Dintre pictorii "epocii basarabene", afirmaţi pînă la 1940, campionul absolut este minunatul desenator, scenograf şi acuarelist Teodor Kiriakoff-Suruceanu, al cărui triptic Afrodita, Papă-Lapte, Zuliaridi (Schiţe de costum pentru piesa de teatru Kir Zuliaridi, stagiunea 1930-1931, Teatrul Naţional Iaşi) s-a vîndut pentru 1800 euro, care însemnează cea mai valoroasă tranzacţie pentru acest artist, a cărui operă va avea parte de o posteritate demnă de o invidie albă!

Cea mai neaşteptată supriză a dat-o dezinteresul total al colecţionarilor de artă, de pe ambele maluri ale Prutului, pentru opera nonagenarei artiste Valentina Rusu-Ciobanu  (n.1920), ale cărei piese au rămas neadjudecate. Este cu atît mai suprinzătoare această apatie a cumpărătorului de artă contemporană, cu cît ceea ce s-a propus din opera lui Mihail Grecu părea mult mai "abstract", şi mai abstruz, cel puţin din perspectivă strict vizuală. Se ştie, cumpărătorul de astăzi este mai degrabă retinar, decît meditativ-empatic. Poate deloc întîmplător, una din cele mai profunde piese de pictură, semnate de Vasile Popescu, Peisaj la Comana (1928), a rămas neadjudecată, pentru că nu a fost pur şi simplu înţeleasă. Este o piesă care trebuie mai mult decît privită! Este aproape metafizică această pictură, de aceea nu este deloc pentru gustul comun, conjunctural...

Părintele artistic al multor plasticieni basarabeni interbelici, August Baillayre, prezent în această licitaţie cu o foarte luminoasă natură statică cu flori, a obţinut un scor modest, de doar 1500 euro, în timp ce pe o piaţă mai aşezată o astfel de piesă ar fi fost adjudecată la un preţ de cel puţin 4-5 ori mai mare. Poate altădată?

Coş cu mere  al Ninei Arbore a plecat la noul proprietar după strigarea modestei sume de 800 euro, în timp ce artista e de mai multă vreme prezentă pe piaţa de artă, în raport cu ceilalţi basarabeni, mulţi dintre care de-abia acum încep să aibă o cotă de vînzări pe o piaţă organizată.

Trebuie să salutăm acest început de drum, şi să urmărim îndeaproape evoluţia prezenţei artiştilor basarabeni pe piaţa de artă din România, şi poate chiar pe cea internaţională. Potenţial există, doar că el trebuie dibaci administrat, făcut cunoscut şi promovat. Este meritul deplin al casei de licitaţii Artmark de a fi promovat (şi pe) aceşti artişti, şi de a-şi fi asumat acest efort şi pentru viitor. Iar alături le-a stat ICR Mihai Eminescu, din Chişinău, care le-a deschis celor de la Bucureşti destule uşi...

***

Cele mai ridicate valori atinse în această licitaţie:

1. Nicolae Grigorescu, „Ciobănaş cu turma de oi”, 195.000 €
2. Nicolae Tonitza, „Nud văzut din spate”, 110.000 €
3. Alexandru Ciucurencu, „Jucătoarea de şah”, 60.000 € (sursa: Artmark)

Asta este o ştire din JURNALUL de dimineaţă, ediţia apărută în 29 mai 1947, joi.

În dimineaţa de 4 iunie, ziua prăznuirii Sfintei Treimi, în inima capitalei se vor resfinţi, după 72 de ani, biserica şi mănăstirea Stavropoleos, eveniment de prim rang pentru acest aşezămînt, care de 21 ani încoace a trecut printr-un amplu şi complex proces de restaurare şi modernizare. La capătul acestui proces monumentul se aureolează prin prezenţa la Sfînta Liturghie a PF Parinte Patriarh Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Părintele slujitor şi duhovnic Iustin Marchiş, alături de cele 6 maici, au făcut tot posibilul ca mănăstirea din centrul Bucureştiului să devină un model de viaţă şi maturitate duhovnicească, precum şi un focar viu de spiritualitate şi cultură. 

Dumnezeu să fie fie alături cu noi şi între noi, mereu! 

imagine: Arhanghelul Mihail de la biserica Născătoarei de Dumnezeu, Voskopoje (Albania), 

© arhivă personală, 2009.

Monumentul Imperator Traianus este cel mai proaspăt instalat însemn urban al Capitalei. A fost dezvelit exact în Duminica Mironosiţelor, adică pe 29 aprilie. Iar cei care au ales această dată nici nu au bănuit cîtă deşertăciune şi prost-gust vor provoca în anumite medii expunerea în public a acestui monument. Pînă în acest moment pasiunile în jurul acestei statui încă nu s-au potolit. O adevărată cutie a Pandorei a fost larg deschisă...

Ziua aleasă pentru arătarea dintîi a acestui monument a marcat debutul campaniei electorale a actualului primar al Bucureştiului. Cuvîntul de inaugurare l-a avut academicianul Răzvan Theodorescu, care l-a asemuit pe edilul în funcţie cu Optimus Princeps, astfel era supranumit Împăratul Traian. Ei bine, doar această personificare de dragul metaforei propagandistice a înfuriat şi scînteiat spiritele, şi mai ales pe cei care sunt de cealaltă parte a baricadei faţă de cel care a ridicat statuia - opera lui Vasile Gorduz (1931, s.Trifeşti, Orhei, Basarabia - 2008, Bucureşti). Că de, suntem în campanie electorală, şi orice mijloc de a da-n adversar este bun...Ăsta este momentul. 

După ce am urmărit, contrariat şi dezgustat, flatulaţiile verbale ale diverşilor comentatori şi "specialişti", am decis să-mi expun şi public cîteva gînduri faţă de această realizare plastică, expusă pe cea mai importantă arteră a Bucureştilor.

Pornesc prin a spune - poate prea radical - că în acest oraş orice ai expune în materie de artă va fi hulit, batjocorit, răstălmăcit, iar spiritul etern bosumflat al "connaisseur"-ului va avea temei de a ricana. Chiar dacă mîine italienii s-ar milostivi de noi, şi ne-ar dărui statuia lui David, opera de vîrf a lui Michelangelo, tot ar fi contestată, persiflată! Poate pentru acelaşi motiv de nuditate, de arătare explicită a organului reproducător...Căci ce altceva se reproşează statuii concepute de Gorduz decît că în formele şi arhitectura ei nu se regăsesc obsesiile şi prejudecăţile din capetele noastre?!

Ca şi în cazul statuii lui Michelangelo, cea a lui Gorduz nu este într-un singur exemplar. La Sevilla şi la Roma două statui aproape identice stau cuminţi în spaţiul public, nu tulbură pe nimeni. A treia este cea aflată în discuţie, de pe treptele Muzeului Naţional de Istorie. Este rodul unei munci şi sinteze de aproape trei decenii (prima schiţă a Lupoaicei cu fular e semnată în 1980!), este, s-ar putea spune, o obsesie stăruitoare a artistului de a metisa cîteva teme, ajungînd el însuşi un fel de pacient al hipnozei numite protocronismul naţionalist. Este ceea ce colegul meu Erwin Kessler numea "o mărturie a catastrofei culturale prin care au trecut şi unii din cei mai profunzi artişti sub presiunea ideologiei oficiale, naţional-comuniste, în anii'80".

Nu mă deranjează absolut nimic la acest monument! Marea lui virtute este că nu ne lasă deloc indiferenţi, ci ne incită, ne răscoleşte, ne face să rîdem, să parodiem, căci nu are menirea să "înveşnicească memoria şi istoria", ci să problematizeze raportul nostru cu aceste dimensiuni, care sunt pervertite în fel şi chip, relativizate, şi aceste tare nu pot fi puse pe seama acestei opere, dimpotrivă, ea însăşi se citeşte ca un simptom al acestei anomalii. Şi atunci, de ce să rîdem cu atîta năduf dacă noi înşine, majoritatea, suferim de aceeaşi boală? Faptul că avem o operă de artă expusă în stradă care ne atrage atît de mult - nu trebuie decît salutat, şi să-i mulţumim artistului care s-a mutat în lumea cea veşnică, lăsîndu-ne prilej de pomenire şi consfătuire publică. Mai presus de orice este excelent expus. Dar asta nu se mai datorează artistului, mai degrabă celor care au înţeles în profunzime şi cu adevărat demersul său.

Într-o însemnare manuscrisă lăsată de Gorduz, semnată 2 aprilie 1982, acesta afirma: "Arta nu trebuie să făcută ca să placă lumii, ci ca să fie o lecţie pentru cei ce vor s-o facă". Tulburător de adevărat, dacă nu concepi arta doar ca pe o distracţie. Imperator Traianus este ca o oglindă în care ne recunoaştem, tocmai de aceea ne irită. Ne spulberă părerea despre noi, ne stă ca un ghimpe tocmai în faţa ficţiunii numite Muzeul Naţional de Istorie a României, al cărei director (Ernest Oberländer Târnoveanu) promite că monumentul nu va avea viaţă lungă. Tocmai din acest motiv, că nu se potriveşte cu viziunea sa despre istorie şi viaţă.

Foto:  ©vladimir bulat, mai 2012.     

Puţinele dar pertinentele comentarii care au apărut sub postarea mea anterioară, m-a determinat să meditez asupra raportului care se crează între imagine şi textul care-o însoţeşte. De aceea în acest episod voi încerca să fiu ceva mai personal în adecvarea fotografiei cu explicaţiile, ca să zic aşa, "de subsol". Cîteva studii de caz.

O aparent banală suprapunere de planuri, care arată fără trucaje cîteva epoci, simultan. Avem prim-planul, cu maşini mai noi şi mai vechi (Moskviciul-combi e de la finele anilor 1980), avem un pieton, contemporanul nostru, apoi o casă întinsă pe orizontală, din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, o casă de locuit tip-vagon, cu accesul din curte, după care, în planul îndepărtat - cele două turle, cea de de-asupra naosului şi clopotniţa, înălţată de-asupra pronaosului, ale bisericii Sfîntul Gheorghe, zidite în jurul anilor 1818-1820, imediat după anexarea Basarabiei la Împeriul Ţarist. Iată cum o simplă imagine poate oferi o "rezecţie" a cîtorva felii temporale, şi să arate, ca printre altele 2 secole de arhitectură, căci dacă e să ne concentrăm mai bine, chiar şi era comunistă este prezentă aici, în extremitatea dreaptă, se zăreşte un colţ de şcoală fostă sovietică (ridicată pe la finele anilor 1970), slujind acum ca sediu pentru un liceu municipal. Scena este surprinsă pe strada Avram Iancu, iar imobilul din prim-plan se află la nr. 38. Asta pentru o maximă exactitate.

Imobilul din imagine a suferit modificări repetate, mai ales la parter, partea de sus pare a-şi fi păstrat aproape intactă înfăţişarea originară, modernistă, ceea ce o face databilă cu anii 1920. Partea inferioară, parterul a avut mereu o destinaţie comercială. În copilăria mea aici era magazin de pîine, apoi a avut funcţia unui magazin alimentar, de frizerie şi acum este gata să primească orice chiriaş. De-asupra intrării în spaţiul comercial s-au conservat, acestea fiind acoperite în era sovietică cu panouri de placaj, trei cartuşe decorative, pe care scrie LACURI, VOPSELE, S.BRUHIS, iar sub numele acesta se desluşeşte logo-ul FORD, de unde se poate deduce că aici era o reprezentanţă FORD, sau cel puţin se comercializau piese pentru această marcă de autoturism. Mai putem desluşi de asemenea N. 22 al imobilului, care corespunde şi acelui de astăzi. Asta însemnează că numărul de case de astăzi este acelaşi cu cel din perioada interbelică, conservîndu-se astfel structura construită a străzii Armeneşti, care leagă în linie dreaptă Cimitirul Central, aflat în partea superioară a oraşului vechi, cu strada Alexandru cel Bun, ultima stradă perfect perpendiculară din zona centrală a oraşului. Mai la sud de aceasta străzile devin întortocheate şi mai înguste.

Parcă face ce fac, şi tot în jurul caselor copilăriei mele mă răsucesc. Mai exact în preajma acelor imobile pe care le vedeam mergînd spre Valea Morilor. Asta este pe str. Mateevici nr. 67. A devenit vizibilă de curînd, căci tot mereu în ultimele două decenii am văzut-o podidită de o vegetaţie spontană, arbuşti, pomi, buruieni...Practic nu se vedea, chiar dacă te lipeai de feroneria gardului, şi încercai să-ţi forţezi privirea să vadă prin această cortină compactă de verde. Acum că încă nu s-a desfrunzit stihia vegetală, se deschide în faţa ochilor spectacolul dezolant al părăginirii şi prăbuşirii, cea a unei vile urbane care a avut cîndva eleganţă şi decenţă. A avut viaţă şi nerv.

Atît se mai conservă din marchiza de odinioară, amplasată asimetric pe faţadă (unde s-a mai conservat şi un burlan original, cu un profil delicat), şi cred că acest verde prăfuit şi neinspirat se datorează erei comuniste. Întreaga casă acum este doar o coajă, tavanul este căzut, pereţii subrezi, igrasioşi. Care va fi soarta acestei case în viitorul apropiat, cînd ochii hulpavi ai investitorilor imobiliari vor dibui potenţialul acestui teren generos, cu retragerea aceasta tentantă faţă de carosabilul animat?

Desigur, gangul este o invenţie urbană, şi nu se prea împacă cu ideea de rustic, enunţată-n titlu! Lîngă un edificiu neogotic, aflat la nr. 14, pe str. Serghei Lazo, am dat de un imobil cu două niveluri, părăsit, iar prin poarta încuiată am văzut acest căsuţe pricăjite, aplecate (la nr. 12). Viaţa s-a dus de aici, frunzele din copacul-nuc culcate pe jos nu au mai fost măturate din toamna trecută, cel puţin...mocnesc şi fermentează calp în umezeala primăverii, a zăpezii recent topite.

Un fund cu curte în care nu a călcat demult picior omenesc, doar păsările. În chip misterios, oraşul vechi de depopulează, legendele lui se duc dimpreună cu cei care le ştiau, sau le inventau. Iar zidurile tac, se scorojesc, se surpă şi se prefac, treptat, în praf. În particule de praf care nu mai aparţin oraşului...

O copertină şi o faţadă de marele bulevard Ştefan cel Mare şi Sfînt. Feroneria o remarci. Chipul acestei case este primenit, iar intervenţia asta a şters înfăţişarea iniţială, de aceea a devenit anostă. Dar e minunat că a rămas în picioare: după atîtea şi atîtea nenorociri, calamităţi şi neorînduieli cîte s-au abătut de-asupra Chişinăului după 1900 încoace! Un fragment din complexul arhitectural aflat la nr. 190. 

Fotografii: ©vladimir bulat, martie, 2012. 

Ceea ce trebuia să fie încă de la 1989 sediul Bibliotecii Naţionale a fost de-a lungul anilor un hidos mastodont, în mijlocul unui enorm maidan din centrul capitalei României! Cu vedere şi oglindire în Dîmboviţa-

Carcasa aceasta uriaşă de beton a funcţionat la un moment dat, mai exact în mai 2007, ca decor pentru nişte filmări - desigur că o firmă americană a închiriat întregul imobil, şi i-a dat alura unei clădiri incendiate.

Iar şi mai devreme de acest episod, faţada dinspre gîrla Dîmboviţei era gazda repetată pentru cearceafurile publicitare ale transnaţionalei samsung.

Interesant este că în vremea "incendierii" spaţiul a fost adjudecat şi de panasonic. Dar pentru scurtă vreme, căci cei dintîi au întotdeauna întîietatea. Anii au trecut, şi se pare că voinţa politică liberală a consimţit ca vitrina publicitară să se vîndă mai scump, dar pentru asta trebuia ca suportul să fie îmbunătăţit, să aibă şi o funcţie publică activă. De pildă, să se deschidă Biblioteca Naţională, în coada căreia să fie ataşat şi Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional. Cînd cele două s-au mutat, şi-a făcut din nou apariţia cea care de ani buni beneficiază de găzduire, sigla lui samsung.

Pînă să atingă victoria finală am consemnat rundele preliminare ale luptei dintre publicitate şi un sediul al culturii române:

:

acesta era bannerul samsung din februarie 2006;

acesta era bannerul panasonic din mai 2007;

acesta era bannerul samsung din iulie 2007;

acesta este samsung, biruitorul, în 16 martie 2012;

Şi pentru ca lucrurile să fie definitv clare, am zoom-at pe ce scrie sub "providenţiala" siglă.

Nu pot rata ocazia ca în acest context să-mi exprim opinia despre cum arată noua clădire care găzduieşte (deocamdată) Biblioteca Naţională, în coada căreia se află Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional. Faţada veche, cu elemente a la Casa Poporului, a fost îngropată sub sticlă, tablă şi plastice. S-a mers pe filiera minimei rezistenţe, astfel încît aceasta trebuia pur şi simplu ascunsă, opacizată, sau chiar distrusă. Nu este clar din soluţia de astăzi. Mi-amintesc cît de entuziasmat am fost, cînd am asistat la o prezentare a lui Dorin Ştefan, care propunea încă din 2007 îmbrăcarea întregii faţade în sticlă, iar între acvariumul cu faţete neregulate de sticlă cu imagini de ziare, şi vechea faţadă comunistă să se dezvolte o adevărată grădină. Astfel, şi cea veche rămînea vizibilă, deşi nu mai era dominantă. Încă, în fermă tradiţie autohtonă, propunerea lui Dorin Ştefan a fost respinsă, iar finalizarea acestei lucrări "cîştigat-o" aceeaşi firmă care a proiectat mastodontul, devenit în era capitalistă "carpati proiect". Discuţiile în jurul acestei reconversii neînfăptuite nu au fost lungi, nici prea aprinse, însă propunerea lui Ştefan a plăcut arhitecţilor de orientare modernistă din România, şi aceştia s-au exprimat foarte apreciativ în privinţa lui. Conservatorismul nostru devine proverbial, căci este acelaşi care susţine cu morgă că micii au fost inventaţi pe strada Lipscani! Noroc de capitalismul care ne mai scuteşte de monotonia faţadelor, prin cromatica signalecticii comerciale...

Fotografii: ©vladimir bulat, 2006-2012.    

Imediat ce ajungi la colţul hotelului Athenee Palace, dinspre Piaţa Victoriei venind, te întîmpină un indicator pe care scrie Str. Constantin Esarcu, care începe din piaţeta care se formează la confluenţa dintre Episcopiei şi Clemenceau, trece pe lîngă zidurile Ateneului Român, şi se sfîrşeşte în str. Nicolae Golescu. Sunt cam 200 de metri, maximum. 

Pe ultimul imobil dinspre str. Nicolae Golescu am descoperit această plăcuţă veche pe care, în pofida acoperirii parţiale a textului cu panglici albe, cenzurîndu-i astfel conţinutul, se poate ceti: Str.Constantin Esarcu (membru fondator al Ateneului Român n.1836 + 1898).

De bună seamă, istoria mărturiseşte despre acest spirit înalt, fiul doctorului P.Exarchos, că a contribuit în mod esenţial la promovarea ideii, construcţia şi funcţionarea Ateneului Român, donînd prin testament şi întreaga sa avere acestui aşezămînt de cultură al neamului românesc. A meritat ca strada care străjuieşte dinspre nord Ateneul Român să-i poarte numele. A lansat propunerea de se face acest lăcaş în 25 februarie 1873, iar inaugurarea edificiului s-a înfăptuit de-abia la 14 februarie 1888. 

A îndeplinit diverse misiuni diplomatice, la Atena, Roma, iar 1891 - este ministrul Afacerilor Străine. Numai acest aspect îl suprinde plăcuţa contemporană! Menţionînd că cel al cărui nume îl poartă strada a fost diplomat.

Denumirea acestei străzi figurează în Ghidul oficial Bucureşti, editat de Fundaţia pentru literatură şi artă "Regele Carol II", 1934, nr.407 în indicatorul străzilor, pag. 166. Aici este ortografiat: Constantin Exarcu, şi ocupă porţiunea între str. Georges Clemenceau  şi Nicolae Golescu. În Planul şi ghidul oraşului Bucureşti (autor: maior Nihai C.Pântea), Bucureşti 1923 această stradă încă nu există, în timp ce vecina ei, Episcopiei, figurează. 

În cele din urmă, trebuie spus că numele lui Constantin Esarcu trebuie obligatoriu recuperat, şi repus la locul de cinste ce i se cuvine, iar viitoarele plăcuţe de stradă ar trebui să conţină cît mai multe date despre acest minunat om-patriot şi cetăţean, doctor în medicină, diplomat, istoric-arhivist, profesor onorific de fiziologie, zoologie şi botanică. Nu este deloc productiv să ne ruşinăm de trecutul nostru, de înaintaşii noştri atît de devotaţi patriei, oraşului Bucureşti şi întregii naţiuni! Căci ne vor copleşi şi turmenta cu totul fantoşele prezentului, vedetele de carton şi parvenitismul fardat, mult prea ţanţoş dar cu desăvîrşire gol.

foto: © vladimir bulat, martie, 2012.