Mi-amintesc că pe vremuri venirea musafirilor oficiali era aşteptată de populaţia locului cu urale, steguleţe, buchete de flori - şi e mai
puţin important dacă o făceau cu plăcere sau forţaţi de la spate. Poate că printre cei prezenţi, mulţi chiar se bucurau. Sau poate - nu? Am trecut ieri pe Calea Victoriei, aproape de la un capăt
la altul, până-n Piaţa Victoriei. Era o depopulare mormântală, de ţintirim părăsit, e drept că la un moment dat am fost legitimat, şi controlat în servietă - aşa, de control, de rutină,
mi s-a spus. Era în faţa Muzeului Naţional de artă. Sugestiv, nu? Unde mai poate fi legitimat un istoric de artă?! Ei bine, nu am văzut oameni care să se bucure de coloanele care treceau în goană
- indiferenţa era maximă; pasivitatea, descurajantă. Lumea a plecat pur şi simplu din oraş. Pro- sau contra- nato, au preferat să ia o gură de aer curat undeva la munte sau
altundeva...au venit însă alţii - numiţi de presa aservită, şi NU numai, anarhiştii, dornici să-şi manifeste dezacordul faţă de spiritul militarist al vremurilor noastre. Pe la
prânz am aflat că un cuib de anarhişti fusese
depistat într-o hală industrială din zona Timpuri noi, anume pe strada Ion Minulescu. Acolo se face pânză de cort pentru armată. Tinerii aceea nu au mai apucat să-şi manifeste sau să manifeste în
niciun fel păsul. Nimeni nu a stat să afle. Au apărut hoarde fioroase de mascaţi din trupele de jandarmerie, malaci înarmaţi până-n dinţi, de parcă era vorba de anihilat un grup de comandou
afgan de talibani. Ce m-a scos din sărite a fost taman disproporţia jenantă a forţelor. Am văzut că mai mult de jumătate din cei puşi la zid erau fete tinere, chipuri luminoase
şi restul - de flăcăi cu rucksace - ce rău puteau face aceştia? Jandarmii acţionau ferm, robotic, înghesuiau în dube cu multă convingere mâna de oameni venită la Bucureşti, căci majoritatea
dintre ei erau străini. Summitul nu vrea tapaj, păreri contrare, manifestaţii, lozinci sau slogane anti. Summitul doreşte unanimitate, lume indiferentă, capuri plecate, linişte. Cum să îngăduim noi, beneficiarii acestei imense favori făcute nouă de nato, pe cineva care să ne
strice vraja de a ne simţi buricul lumii? Atitudinea puterii este incalificabilă, maşinăria represivă - oarbă, temătoare, bovină, neschimbată. Ce certitudini existau că oamenii arestaţi
aveau intenţii ilegale, anarhiste, melancolice?
Mi-amintesc, aşijderea, că Răzvan Vasilescu în California Dreaming îl pune la punct pe ofiţerul american printr-un "fuck, nato", şi "fuck, usa", iar "ieşirea" asta nu l-a aruncat pe
Vasilescu în ţarcul anarhiştilor, nicidecum, lumea întreagă s-a amuzat, iar filmul a colectat o colecţie de premii impresionante ca sonoritate...
E clar: nu ştim încă să dozăm nici forţa militară, nici pasiunile, nu reacţionăm cum trebuie la diversitatea de păreri, România e din nou nepregătită! Ca-n totdeauna. Păcat.
