Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

6 avril 2022 3 06 /04 /avril /2022 14:40

Sunt niște luni de când a apărut, dar ca oricărei cărți serioase îi vine rândul să fie cetită! Nu se întâmplă nici rapid, nici pe nerăsuflate. Vorbim de volumul „Frontiera”, de Kapka Kassabova. Când am cumpărat-o nu aveam habar nici de autoare, nici de delicatețea subiectului abordat, deși ideea de graniță, frontieră, hotar îmi dă frisoane și astăzi, fiind un fost cetățean al unui bloc geografic, care simțea nevoia să se separe de restul lumii: blocul comunist, în constrast cu lumea capitalismului!

Ideea de hotar de atunci, ca linie de demarcație ideologică și militară, capătă astăzi - în perspectiva războiului de agresiune a Federației Ruse asupra Ukrainei - valențe noi, nebănuite, dramatice. Hotarul azi înseamnă cortina securității, garantul protecției. 

Dar până să înțelegem asta, m-am aplecat asupra cărții invocate mai sus, în care se invocă frontiera dintre trei state - Bulgaria, Grecia și Turcia, o graniță care a tot fluctuat în istorie, și finalmente, după al Doilea Război Mondial s-a trasat de maniera pe care o vedem și azi, șerpuitoare, tăind o dungă printre munți, traversând ape și oprindu-se finalmente în Marea Neagră în partea ei cea mai sudică. Iar în vest unindu-se cu linia de demarcație a Macedoniei de Nord.

Pornind cu lectura cărții acesteia mi-am dat seama că am traversat de cel puțin două ori acea graniță, spre și dinspre Turcia, am fost cum s-ar spune pe urmele autoarei, și chiar nu contează dacă am fost după sau anterior narațiunii din carte. Nu asta este important. Esențial este că descrierile de peisaje și localități, pe care le face Kassabova, îmi sunt oarecum familiare, iar această constatare a făcut ca dorința de a duce la capăt acest volum să devină ireversibilă. Mai ales că mai rar găsești azi un scriitor cu atâta empatie și ușurătate de a scrie. Despre acea linie de demarcație autoarea scrie aproape ca într-un raport: „Era, pe scurt, Cortina de Fier cea mai sudică din Europa, un Zid împădurit al Berlinului, înțesat de armatele a trei țări. Era letală pe atunci, și a rămas până în ziua de azi un loc care insuflă teroare” (pag. 13). Acest preambul, trebuie să recunosc nu te prea îmbia să insiști cu lectura, căci parcă promitea că te vei afunda într-un documentar al groazei, angoasei și nefastelor întâmplări ale istoriei. Doar că pe măsura ce lectura avansa îmi dădeam seama de adevărat erudita construcție literară pe care a pus-o în mișcare această scriitoare, melanjând tacticos beletristica cu etnografia, istoria, studiul mentalităților și arheologia. Pe alocuri, aveam sentimentul că în aceste călătorii și întâlniri cu oamenii Kassabova își tot scotea aparatul de fotografiat, și fotografia, fotografia...Cred că, exact ca-n cărțile unui W.G.Sebald, în acest volum ar fi trebuit să fie multe fotografii, chiar și alb-negru, căci plasticitatea și suculența descrierilor s-ar fi împlinit anume prin prezența acestora. O sugestie autorului pentru reeditările acestei minunate cărți!

Poveștile cărții se petrec în toate teritoriile prin care trece granița, pleacă din „Înstelata Strandja” și revine acolo după ce autoarea parcurge sute de kilometri, și reîntâlnește parcul național Strandja.

Dramaturgia volumului e constituită dintr-o summa de texte, închise în capitole, iar unele dintre acestea au figurat de-a lungul timpului în diverse publicații (1843 Magazine, New Statesman, Scottish Review of Books ș. a.), revizuite în vederea publicării în volumul final, publicat inițial în 2018, în SUA și UK. Ulterior, traducerile au curs ca apa de izvor: Bulgaria, Austria, Spania, Danemarca, Italia, Franța, Grecia, Turcia, Ukraina, România, o ediție poche, în Franța, a apărut după ce cartea a fost premiată cu Prix Nicolas Bouvier.

Faptul că volumul despre care fac vorbire a încasat acest premiu, care poartă numele celui care a conscrat termenul de travelogue, dă un plus de valoare receptării acestei piese literare cu adevărat spectaculoase și foarte necesare a ideii de lizieră, anume în sensul în care i-l dă Kapka Kassabova...mai presus de orice este o lectură contagioasă, pasionantă, utilă și extrem de proaspătă.           

„Komșuluk”, o radiografie de Kapka Kassabova
Partager cet article
Repost0
17 janvier 2022 1 17 /01 /janvier /2022 10:05

Căutam de fapt un monument al lui William Saroyan, scriitorul armean care a influențat câțiva scriitori americani faimoși; am alat că are monument tot la Erevan, în capitala patriei sale, deși părinții săi au ajuns în America emigrând din Bitlis, oraș aflat atunci în Împeriul Otoman. Monumentul este ridicat în 2008, și este semnat de sculptorul David Yerevantzi. E și firesc să fie astfel, întrucât marele scriitor și-a dorit să fie înmormântat în pământul Armeniei, însă doar o parte din rămășițele sale sunt înhumate în panteonul culturii armenești, lângă cele ale compozitorului Aram Haciaturian, ale pictorului Martiros Saryan, și ale cineastului Serghei Parajanov - culmi ale culturii secolului XX.

Am vrut să aflu mai multe despre sculptorul francez de origine armeană, emigrat în 1971 din Armenia. Mai ales că în primăvara lui 2019 am văzut la Paris o statuie a lui Komitas și celor 1.500.000 de victime ale genocidului armean, pus la cale de autoritățile Imperiului Otoman, dar presus de orice este un sculptor-monumentalist care a modelat în bronz statuia Sfântului Grigorie din Narek (sec. X), instalată în 21 martie 2018, în grădinile Vaticanului

În 27 februarie 2021 a avut loc prima comemorare liturghică a Sfântului Grigorie din Narek, denumit Învățător al Bisericii, canonizat de biserica Armeniei, și de cea Romană, pentru întreaga sa activitate misionar-poetică, opera sa capitală, Cartea Plângerii, fiind tradusă din armeana veche în câteva limbi ale lumii (rusă (cu trei traduceri diferite), engleză, cehă, poloneză, franceză,  ). În Biserica Apostolică a Armeniei Sfântul Grigorie este cinstit în a patra sâmbătă după sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci. Scrierea aceasta, asemuită de unii cercetători și teologi cu Canonul de pocăință a Sfântului Andrei Criteanul, este o scriere poetică articulată în 95 de capitole, rugăciuni de penitență în fața lui Dumnezeu și a Născătoarei de Dumnezeu. S-a apreciat că acest ciclu penitențial a fost scris în doar trei ani, între 1001-1003, și face numeroase referințe atât la Vechiul Legământ, cât la Noul Testament. O operă majoră a literaturii armenești și universale, din care în literatura română încă nu s-a tradus nimic...  

Sfântul Grigore din Narek, învățător al Bisericii
Partager cet article
Repost0
30 décembre 2021 4 30 /12 /décembre /2021 19:43

O, zile înșelătoare ale tinereții noastre, care ucideți pre unii, și omorâte sunteți de alții! căci bună este bătrânețea, dar vai mie! De tristețe mă umple lungimea vremurilor, deoarece mult trebuie așteptată senectutea, și îndelungi sunt anii care ne despart de Ceruri!”, astea-s cuvintele preaînțelepte ale Sfântei Mucenițe Anisia, transmise nouă de Sfântul Ierarh Dimitrie al Rostovului, care ne-o descrie pe râvnitoarea Anisia, ca pe un vlăstar al Pomului Ceresc.

aceasta fiind de loc din Tesalonic, se trăgea din părinți înstăriți, iar după plecarea lor la Domnul, tânăra fecioară și-a juruit viața lui Hristos, pregătindu-se zi de zi pentru întâlnirea cu EL. rugându-se în genunchi și cu lacrimi Acestuia, ea medita cum să facă mai potrivit cu averile multe, rămase de la ai săi, cum să le rânduiască mai bine și mai potrivit; a vândut aur și argint, mătăsuri și brocarturi prețioase, bijuterii strălucitoare și vase de mult preț. nu și-a lăsat pentru sine nimic! nici măcar un pat, ci dormea pe jos, acoperindu-se cu apuca. banii i-a împărțit la săraci, iar celor cu totul neputiincioși le-a cumpărat cele trebuincioase, a mers în temnițe, și a oblojit răni supurânde și urât mirositoare; a înțeles că orice avere și surplus spre ispitire și cădere sunt, iar milostenia te apropie de Cer. casele săracilor și cele ale văduvelor au devenit pentru Sfânta Anisia adevăratele bănci și seifuri ale veșniciei... în rugăciunile sale ÎL ruga pe Bunul Dumnezeu să o numere și pe ea printre Fecioarele Înțelepte, spre a-L întâmpina cu candela aprinsă, părtașă devenind a Slavei Lui neapuse. așa petrecea în toate zilele și nopțile, în rugăciunea, lecturi duhovnicești, și trudă pentru hrana trupului, căci știa că un creștin adevărat se hrănește doar din truda mâinilor sale. iar zilele vieții sale se pecetluiau în vremea împăratului marcus aurelius valerius maximianus (n. 240 - d. 310), printre cei mai aprigi prigonitori ai creștinilor, care considera chiar că aceștia nici nu trebuie decimați neapărat cu ordin împărătesc, în fața ochilor lui, ci oriunde, oricând de către oricine, dacă are chef să omoare un creștin, oarecare!

în aceste vremuri macabre, Sfânta Anisia a ieșit la un moment dat pentru a merge la biserică, intrând pe „porțile casantriote” ale tesalonicului, unde a auzit zgomot mult, căci norodul cinstea cu alaiuri și cântări sărbătoarea soarelui, aducându-i astrului jertfe necurate; unul dinre ostașii regali i-a ieșit în cale, remarcându-i frumusețea chipului, și capul acoperit. a oprit-o, întrebându-o:

- Oprește-te, fecioară, și zi-mi unde mergi așa în grabă?

presimțind iscodirea venită de la necuratul, aceasta și-a făcut de față cu el semnul crucii, iar soldatul a înșfăcat-o pe dată, precum sare lupul năpustindu-se peste oaia jertfei.

dar Sfânta i-a răspuns smerită:

- Roaba lui Domnului sunt, și merg la biserică;

puternicul ostaș i-a replicat:

- Nu te voi lăsa să mergi acolo, ci te voi însoți spre locul unde se aduc jertfe zeilor noștri, căci astăzi este ziua cinstirii soarelui!

în încercarea de a se rupe din prinsoarea militarului, Anisia nu se lăsa nici a-i fi dezgolit capul de acoperitoarea pe care o avea, spunându-i bărbatului:

- Iisus Hristos să te oprească, prin puterea LUI, necuratule!

neputând suferi auzul numelui lui Hristos, soldatul și-a scos sabia din teacă și a pătruns-o pe frumoasa fecioare în coaste, cu toată puterea sa, făcându-o pe aceasta să se prăbușească și să-și dea, în scurt timp, sufletul său inocent în Mâinile Domnului, căruia se ruga înflăcărat în toată vremea vieții sale pământești; cei care treceau pe alături, și au văzut abominabila faptă a simbriașului regal, au deplâns soarta Anisiei, și anii ei puțini petrecuți pe acest pământ; apoi trupul ei însângerat a fost ridicat și îngropat în afara cetății, pe partea stângă a drumului, unde ulterior a fost ridicată o casă de rugăciune peste osemintele ei pământești.

frescă din pronaosul bisericii din Bălinești, Suceava, 1499. foto: ochiuldeveghe

frescă din pronaosul bisericii din Bălinești, Suceava, 1499. foto: ochiuldeveghe

Partager cet article
Repost0
22 décembre 2021 3 22 /12 /décembre /2021 11:45
descleștând pumnii

Descleștând pumnii” (2021) este al doilea film al tinerei regizoare Kira Kovalenko. A fost discipola marelui regizor în atelierul de cinema al lui Alexandr Sokurov, între 2010-2015.

 

În acest an „Descleștând pumnii” a încasat un Certain Regard, la fastivalul de la Cannes, și nu doar. Pentru că este un film care aproape că te sufocă, te ține încordat, aidoma pumnilor strânși ai Adadzei, care este realmente captivă între tatăl ei, frații ei și cel care o curtează. O tânără femeie între patru bărbați, dar care pare că este singura cu adevărat vie, neînfricată, capabilă de a lua decizii, chiar dacă se știe că rolul femeii în lumea Caucazului nu este deloc unul de lider...Dimpotrivă.

Adadza este însă fragilă, cu numeroase răni, suferindă; ea își dorește să evadeze, să fugă din acest orășel de foști mineri, Mizur, prins și el ca într-o menghină între munți, prin care trece șoseaua transcaucaziană. Adadza este încleștată între un „aici” sordid, cu un peisaj stâncos, dar cu o realitate de betoane și plasă-tabitz, cu rudele ei posesive, egoiste, cu un tată care are doar o singură cheie, spre a-și ține copii mari în prejma lui, și asta pentru că cel mare, Akim, a și plecat departe, la Rostov-pe-Don, pentru a fi independent, fără tutela asupritoare a tatălui...Adadza, când nu e la butikul mizerabil, în care lucrează, stă în stația de microbuz, în așteptarea fratelui plecat. Așteptarea ei pare un fel de „Așteptându-l pe Godot”, căci nu se știe dacă acel cineva va veni, sau dacă-și va aminti de ea. Dar Akim vine într-o zi, de ziua tatălui, și constată, că Adadza este chiar bolnavă, că are nevoie de ajutor, că tatăl ei și al lor, deși este conștient de traumele și suferințele ei, nu vrea să o lase să plece, căci nu știe cum va rezista fără prezența, ajutorul și supușenia eu. Femeia aceasta tânără este sprijinul și catargul ferm al tuturor bărbaților din această familie, și toți sunt atașați de ea, nimeni dintre ei nu este dispus să o lase liberă...În dorința ei de a pleca de acasă, consimte să-și ofere virginitatea lui Tamik, flăcăul care îi aține calea, dar intimitatea lor este un eșec, și tot atunci Adadza înțelege cât este de imatur și caraghios cel cu care ar fi dorit să întemeieze un cămin, căci i-a propus să o ia la el acasă! Dar Tamik face pasul înapoi, chiar dacă pare impresionat când fata îi arată urâtele cicatrici rămase pe trupul ei, ca urmare a declanșării unei bombe, detonate cândva în școală...înțelegem poate mai profund și mai adânc dramele Caucazului post-sovietic, care trec și prin trupurile mutilate ale foștilor copii. Consecințele încă supurează. 

Kira Kovalenko face un film deosebit de emoțional, captivant, foarte personal, melodramatic pe alocuri. Ea însăși este născută în Nalcik, în Abhazia, într-un spațiu geografic neliniștitor, cu focare de conflicte militare, cu munți care izolează Caucazul de ochiul indecent al străinului. Kira Kovalenko reușește și prin acest film - cel din 2016, Sofichka a fost un foarte matur debut, deși era o ecranizare după o nuvelă de Fazil Iskander! - să ne arate destinul femeii caucaziene la „firul ierbii”, cu camera înserată practic în intimitatea ei smerită, și aparent împăcată cu menghina tradiției locale care o sufocă. Doar că atunci când pare să-și fi descleștat pumnii, sensul existenței proprii se lasă pierdut din urgenta-i intensitate, din responsabilitatea cu care ea însăși s-a investit!

 

Când Akim decide să o ia cu el, să o ducă într-un spital bun, să o smulgă din brațele încleștate (la propriu!) ale tatălui său posesiv, Adadza nu mai pare deloc fericită, nici zâmbitoare, ci mai degrabă dimpotrivă, căci în goana motociletei, care o duce spre un nou destin - aruncă din pumnii descleștați traista în care se află pașaportul (actul ei de identitate, ascuns de tatăl ei, ca fata să nu plece de acasă!), actul care o făcea liberă, independentă, o femeie care să-și asume propriu destin. Ceața incertitudinii devine ea însăși substanță filmică, iar spectatorul este lăsat să guste din plin din vagul acesta...          

descleștând pumnii

Partager cet article
Repost0
10 décembre 2021 5 10 /12 /décembre /2021 19:21
Am observat de-a lungul timpului, aflându-mă în acest mediu, un fenomen la care un artist contemporan ca Thomas Demand (n. 1964, Munchen) mi-a răspuns parțial, că lumea de aici este mai atrasă de imagine, de epidermă, decât de text, mai mult de chipuri decât de peisaje, iar fotografia celui care deține pagina, de cele mai multe ori, este cea mai „laik”-uită; de fapt, însă, totul este o iluzie searbădă, iar răsfoind cele două expoziții acum deschise de thomas demand, la „Centro Botín”, în Santander, și „Centrul Garage”, la Moscova, Thomas Demand mi-a răspuns în bună măsură la întrebările ridicate de această situație.
 
Thomas Demand este artist (catalogat ca sculptor!), fotograf și arhitect german, care construiește numai din hârtie compoziții, cu ajutorul foarfecelui & al cleurilor, apoi fotografiază aceste compoziții, după care le distruge, iar panourile fotografice, uneori de dimensiuni mari, le expune în lumea întreagă, în galerii și muzee.
manualitatea aceasta a lui, aproape maniacă, meticulozitatea medievală cu care lucrează, simțirea acută a contemporaneității, analiza profundă, mai mult decât analitic-jurnalistică, a percepției omului contemporan, toate acestea fac din creația sculptural-fotografică a lui Thomas Demand un foarte inedit „stattement” al artei contemporane.
 
Dar din toate lucrările lui lipsește imaginea omului! întrebat fiind într-un interviu, de ce cultivă această situație, de ce ocultează prezența omului, el a răspuns cumva așa, evaziv, dar lămuritor: imaginați-vă următoarea situație, mergeți la un cabinet de stomatologie, și acolo întâlniți o femeie cu un copil în brațe - nimic special, nu? dar când o priviți mai atent, acea femeie are ambele mâini tatuate, cu imagini de tot felul, și atunci mintea dvs. începe să „lucreze”, să creeze „lumi” conflictuale, și în foarte scurtă vreme, groaza vă apucă, gândindu-vă la acel copil, la câte i se pot întâmpla, sau s-au consumat deja, și câte și mai câte...cu alte cuvinte, când vezi un om într-o imagine, într-o compoziție, celelalte toate amănunte trec în planul doi, devin fie neobservate, fie ignorate; omul „ecranează” cu sinele lumea obiectelor, și tot ce ne înconjoară devine insignifiant, fără importanță, balast. dar este o percepție total falsă asupra lucrurilor; omul a falsificat și a trișat lumea, universul, trăirile noastre; nimic n-a mai rămas la nivelul ierbii, nimic nu a mai rămas din contemplarea pură, de care suntem deja incapabili, căci mass-media, jurnalismul, imaginea mediată, internetul, politica, turismul, banii - toate au creat o lume paralelă, falsă, cosmetizată a realului, iar aceasta trebuie distrusă, ștearsă, re-analizată, re-vizuită...
 
Cred că în actualitatea noastră imediată, sever paranoidal-angoasantă, problematicile ridicate de un artist ca thomas demand, sunt cât se poate de necesare, urgente, presante, aidoma unei telegrame, căreia trebuie să-i dăm curs cât mai urgent!
Căutați-l pe Thomas Demand, și opera lui vă v-a deschide puțin cortina din fața realității flasce pe care o traversați.
 
 
secvențe din fotografiile lui https://thomasdemand.net/
Partager cet article
Repost0
18 août 2021 3 18 /08 /août /2021 13:29

Numele lui Teodor CurrentzisΘεόδωρος Κουρεντζής (născut în 24 februarie 1972, la Atena) este acum pe buzele tuturor celor care urmăresc îndeaproape fenomenul muzicii clasice, cea de pe marile scene ale lumii. Este comparat cu faimoșii compozitori din trecut (Karajan, Kleiber, Mravinsky etc.), dar el încearcă (și reușește!) să fie doar cine este, absorbind cu mare curaj, tărie de caracter și dragoste întreaga putere a muzicii, asumând totodată, din plin, statutul emigrantului. Este un neliniștit, un pasionat, și mare dușman al rutinei! Locuiește în Rusia din 1994, unde a studiat până în 1999 cu dirijorul rus Ilya Musin (1904-1999), până la moartea proeminentului mentor. De atunci a condus diverse orchestre muzicale în Novosibirsk, Perm, Moscova, Sankt-Petersburg, iar de ceva timp a fondat propriul colectiv, devenit faimos în lumea întreagă: MusicAeterna.

Acum ceva timp, în iulie, deși dirijorul este o prezență activă în mass-media, oferă interviuri, a jucat și ca actor - a oferit un interviu special jurnalistei Alёna Dolețkaya (un nume legendar în Rusia, cea care a condus toate marile publicații glossy, în versiunea lor rusească!), postat în youtube, iar parcurgerea acestuia m-a asigurat, că experiența muzicală și de viață, împărtășită de dirijor, trebuie transmisă la cât mai multă lume căci, să ne înțelegem,  vocea lui în Rusia sună altfel, diferit, decât în interviurile cărora le dă curs atunci când este în Occident. Unul recent, din zilele trecute, mi-a întărit și cimentat această convingere.   

Teodor Currentzis, foto: Pascal Amos Rest, 2019

Teodor Currentzis, foto: Pascal Amos Rest, 2019

Revolta Primăverii” (2013)

Se spune despre tine că ești un tiran...iubit!

„Iubesc oamenii, iar lucrul meu intenționează să-i facă pe oameni fericiți. Dar sunt conștient că efortul meu este unul utopic, pentru că este imposibil să-i faci fericiți pe semenii tăi; poți însă încerca asta! Numai atunci, cred, se va schimba lumea.

Omul fericit este acela care are fericirea înăuntrul său, o fericire autonomă; de aceea eu nu cred în oamenii care „împart” ceea ce ei cred că este fericirea...Dorința aceasta, de fericire, trebuie să fiecare din noi. Însă omul trebuie ajutat să conștientizeze, că are propriile resurse. Atunci, piramida din noi se va transforma în strălucire... Tirania, din acest punct de vedere, este doar un interval de timp, un interludiu propedeutic. În consecință, cu cine mă numește „tiran”, sunt de acord, dar doar în sensul celor descrise anterior. 

Ce crezi despre clișeu și disonanță

Clișeul este o mare nereușită, se înțelege!

Doar că școlile noastre ne învață anume asta, clișee...de aceea, e nevoie ca la fiecare doi ani să ne ardem toate statuile, și să recunoaștem cât de caraghioși suntem, cât de ridicoli. „Disonanța este puterea majoră a muzicii”, spunea Ceaikovski, și sunt întru totul de acord, pentru că anume această coliziune înnoiește muzica, și sfarmă rutina.

Acum trăim o „epidemie a comunicării”, când ți se inoculează ideea că nu mai ești singur, pentru că ai internet; poți fi tot timpul acolo; nu mai e nevoie să te simți închis, izolat; îți faci un blog, și de acolo critici tot, ai toate părerile, și le atăți tuturor „cine este cel mai deștept”. Politețea nu mai e obligatorie. Astfel, îți găsești locul în lume, în această lume. Pe vremuri trebuia să ieși, să cunoști oameni, să cunoști persoane, să te scuzi...nimic din astea nu mai sunt necesare acum.

Este important să te îmbraci conform standardelor modei, să fii la pas cu aceasta? 

Trebuie să te îmbraci astfel, ca și cum anume în tine se vor întâlni trecutul cu viitorul, tocmai de aceea nu-mi place să fiu la modă, pentru aceasta vorbește doar despre acum...Mai mult, parcă avem obligația să aparținem uneia dintre comunitățile lui „acum”...față de care nu avem afinități celmai adesea. Mă iubesc pe sine ca parte a acestei lumi; pot să iubesc sau să detest propria-mi creație, ceea ce fac, dar nu pot să mă displac în contextul acestei lumi, în care trăiesc.

Ai vorbit un unele interviuri despre mândrie; ca om credincios, ca unul care merge în Sfântul Munte, cât de grav este acest păcat?

Meteahna mândriei este, pentru omul credincios, dintre cele mai neliniștitoare. Mândria e mama tuturor păcatelor. Trebuie să înțelegem următoarele: oamenii mândri, sau cei care caută cu tot dinadinsul să li se confirme cine sunt, sunt oameni traumatizați. Când aud oameni vorbind doar despre sine, îmi dau seama că ei spun despre pierderea sănătății lor. Mândria este pentru aceștia ca un panaceu, un soi de compensare a sănătății pierdute. Trebuie să facem diferența, când mândria este o boală, și când putem înțelege și recunoaște, că nimic nu e de la noi, că tot ce facem este un dar; nimic nu ne aparține, din ce facem. Noi nu suntem creatori, ci servitori, meșteșugari...

Știi să-ți ceri scuze, când greșești?

Eu știu să-mi cer scuze, și o fac chiar des...

Cum ar suna Requem-ul la moartea ta?

Eu aș vrea să trăiesc, nu să mor, pentru a evita cât mai mult aceste ritualuri...Este un coșmar să mă gândesc la astfel de lucruri, ele apar ca un vis, dintre cele mai cumplite, cum că aș descoperi pe facebook fotografii cu mine, care a murit, postate cu duiumul la moartea mea. Și lumea mă jelește...Mi-aș dori să mi se întâmple ca unui Clemente Villalobos (muzician-șaman, fondator al grupului inca son, din peru), care a dispărut pe o insulă; și să nu-mi deplângă nimeni lipsa. Doresc chiar să scriu în testament, ca după moarte să se interzică publicarea oricăror fotografii cu chipul meu...  

Partager cet article
Repost0
1 juin 2021 2 01 /06 /juin /2021 12:29
nimeni nu e pus la adăpost, nici arta

Trebuie să spun că filmul acesta m-a tulburat! Și nu l-am căutat, ci am dat absolut întâmplător peste el, și am aflat ulterior că doar „pandemia globală” de anul trecut l-a împiedicat să aibă o mai amplă distribuție. Noroc că se poate vedea online. 

Am fost frapat de la început de două secvențe statice: un mare tablou geometrizant-decorativ, pe care camera a insistat câteva secunde, apoi un nud feminin în ploaie, mânjit cu vopsea verde, pe fundalul alb al unui zid, apoi un personaj venind spre noi, neclar...deja datele problemei pe care voiește să le dezvolte tânărul regizor mexican, Michel Franco, devin cât se poate de transparente.

Asistăm la o nuntă a înaltei burghezii din New Mexico, iar aceasta este tulburată de excesele unei revolte populare care a izbucnit în oraș încă din noaptea trecută. Din primele minute ale filmului ni se arată că de la 6 dimineața spitalul, care-și urma până în acel moment ritmul tihnit, devine suprasolicitat și haotic. Pacienții aflați acolo sunt scoși pe sus, spre a face loc celor aduși din stradă, răniți grav și mutilați.

În toiul nunții gazdele se pomenesc cu vizita inopinată a unui fost angajat al cărui soție a fost evacuată din acel spital, și care are nevoie urgentă de o operație pe cord, care-l costă o sumă (echivalentul a zece mii de dolari) pe care cei aflați acolo nu sunt dispuși să i-o ofere, nici împrumut. Totuși, i se întinde o mică sumă, dar mireasa, Marianne, nu se împacă cu această situație delicată; dorește să-i dea din banii ei de nuntă, dar nu are acces la cutia cu cifru a familiei, iar mama ei tocmai a schimbat codul de acces...Decide să-și ia propriul card bancar, și să meargă chiar ea la clinica privată, unde să-i plătească femeii suferinde spitalizarea și îngrijirea medicală. Dar află că femeia este acum acasă, și îl roagă pe fiul uneia dintre intendentele casei, să o însoțească, să-i arate unde stau foștii ei angajați. Cristian este numele lui, și chiar se comportă creștinește în tot timpul în care îi este dat să trăască în atmosfera de coșmar a acelor zile, în care orașul este sub constrolul armatei, care controlează totul, și care săvârșește orice îi trece prin cap, semănând groază, coșmar și impunând o disciplină de fier. Angoasa și frica a pus stăpânire pe tot orașul. Răscoala a fost înăbușită. Armata a găsit și o modalitate de a estorca banii și averile bogaților, folosindu-se de această atmosferă, pe care o contolează din plin. Au luat ostateci pe unii membri ai familiilor înstărite, și le pretind acestora sume considerabile, pentru a-i elibera. Marianne, după ce ajunge în casa familiei lui Cristian, este și ea răpită de armată, luată ostatecă, și se află printre alți nefericiți cu aceeași soartă, și al cărei nume devine o cifră scrisă pe frunte, cu o carioca permenentă, 16! Adresele, numele și numerele de telefon ale tuturor celor răpiți sunt trecute într-un caiet, cu pixul.

Între timp, casa în care avea loc nunta - un adevărat regal de arhitectură și artă, în cel mai somptuos cartier al celor din overclass, El Pedregal - este devastată, vandalizată și prădată, în primul rând de angajații familiei, proprietarii acestei vile elegante și somptuoase. Tablourile sunt stropite cu spray, cu furie. Căci arta contemporană este marca prosperității, a luxului, a bunăstării, care se reinvestește în formele cele mai neașteptate, în estetică! Nu cred că acest detaliu este întâmplător strecurat în film, căci miza acestuia este să arate că nimic și nimeni nu este pus astăzi la adăpost, nimeni nu poate scăpa de lăcomia oarbă și nesățioasă, anume că inegalitatea este endemic distructivă, corozivă; nu scapă nimeni din ghearele corupției de la cel mai înalt nivel, mai ales atunci când puterea și mediul de afaceri se raliază cu armata, și trebuie să facă învârteli și mașinațiuni  împreună, pe seama celor mereu neîndestulați.

Mie personal atmosfera pe care a construit-o Franco pentru Mexico City, ca fiind ipotetică, mi-a amintit de revoltele populare din Paris, din 2018-2019, dintre cele mai recente -  îndreptate, printre revendicările de natură economică, contra întregului capitalism, și împotriva consumerismului...chiar mi s-a părut că sărăcia este pusă cumva pe soclu, iar violența subtil îndreptățită, atunci când paharul se umple. Autorul strecoară locuri concrete, nume concrete, denumiri de străzi (Avenida Presidente Masarik) și sedii de mari companii (magazinul Louis Vuitton n-a scăpat nedevastat nici aici! vezi min. 40), și tocmai de aceea simțim că atmosfera unei maxime tensiuni sociale și politice persistă în acel loc, și se umflă.  

Ei bine, unde se oploșește în această atmosferă onoarea, cinstea, fidelitatea, corectitudinea umană? Cum se comportă cei care nu fură, nu sparg, nu mint, și își trăiesc o viață simplă, săracă, dar demnă? Trebuie să accepte regulile lui Nuevo Orden, sau să dispară.

Nimeni nu iese curat din acest film, căci este țesut copios din: sânge, cadavre, violență, perversiune, durere, umilință, moarte, fățărnicie, concurență...        

nimeni nu e pus la adăpost, nici arta
Partager cet article
Repost0
28 mai 2021 5 28 /05 /mai /2021 11:19

Am asistat personal la ceea ce s-ar putea cataloga drept „minune” în evlavia creștină.

Eram în galeria care expune „picturi” de Cuviosul Gherontie (Aldea), născut în 4 noiembrie 1934, la Viscri, și trecut la Domnul în noaptea dintre 12 și 13 octombrie 2018, la Betleem. La un moment dat a intrat o doamnă între două vârste, și a întrebat dacă poate vizita expoziția, și dacă trebuie să plătească vreo taxă de intrare.

I s-a spus că intrarea este liberă. 

A plecat prin sălile galeriei, să vadă „picturile”. A durat ceva timp, apoi s-a întors cu lacrimi în ochi, să ne arate că-l avea pe Cuviosul într-o fotografie de pe telefonul mobil, când acesta a fost fotografiat aflat în racla mortuară, la opt zile de la trecerea la Domnul. Femeia spunea că chiar aseară s-a rugat în fața acestui chip, care nu avea semnele înțepenirii, nici a începutului de stricăciune. Iar azi, având treabă în oraș, luând de regulă metroul, a urcat în troleibuz. A repetat, nu lua troleibuzul niciodată. Dar azi l-a luat, iar când acesta a trecut prin fața galeriei, în care erau expuse „picturile”, i-a zărit chipul de pe afișul aflat la intrare. La prima a coborât, deși trebuia să meargă mai departe. Nu știa de expoziție, dar Cuviosul a chemat-o. Părea confuză, și extrem de emoționată, căci nu înțelegea ce i se întâmplă. Bucuria de pe chipul ei era ca o apă curgătoare, nerăbdătoare să se prelingă la vale, spre mare. 

Stătea cu portabilul în mână, și nu se mai dădea plecată. Parcă aștepta să se producă o minune, dar aceasta deja se arătase.  

toate fotografiile au fost făcute în Galeria Romană, când lucrările au fost expuse în expoziția: „VĂZDUHURILE GHERONTICE ŞI ALTE ISPRĂVI ICONICE”toate fotografiile au fost făcute în Galeria Romană, când lucrările au fost expuse în expoziția: „VĂZDUHURILE GHERONTICE ŞI ALTE ISPRĂVI ICONICE”
toate fotografiile au fost făcute în Galeria Romană, când lucrările au fost expuse în expoziția: „VĂZDUHURILE GHERONTICE ŞI ALTE ISPRĂVI ICONICE”toate fotografiile au fost făcute în Galeria Romană, când lucrările au fost expuse în expoziția: „VĂZDUHURILE GHERONTICE ŞI ALTE ISPRĂVI ICONICE”

toate fotografiile au fost făcute în Galeria Romană, când lucrările au fost expuse în expoziția: „VĂZDUHURILE GHERONTICE ŞI ALTE ISPRĂVI ICONICE”

Cuviosul Gherontie a fost întreaga lui viață un om liber, neafiliat la nicio structură civilă, profesională sau de altă natură. Dar a stat mereu printre oameni, în casele lor, la mănăstire și în recluziune forțată. O viață întreaga și-a pus speranța doar în Dumnezeu, și în forța Acestuia de a-l ajuta să supraviețuiască. Nebunia cuviosului Gherontie consta în faptul, că se ambiționa să rămână un rugător, un ascet autentic, rămânând în societatea mirenilor, crezând mereu că Biserica este comuniunea dintre oameni, un schimb viu și elastic dintre oameni. Nu se izolase de ei nici atunci când aceștia și-au propus să-l prigonească, să-l umilească, să-l condamne, să-l ferece în spitale de psihiatrie. Se știe că orânduirea comunistă nu-și dorea oameni liberi, ci umile angrenaje, robi cu soldă la stat. Ascultarea acestora nu trebuia să fie de poruncile Domnului, ci de litera seacă a directivelor.  Cuviosul Gherontie a ales doar viața în Hristos. Din toate la care a fost suspus, a ieșit biruitor. S-a smerit în toate, și a murmurat laude aduse lui Dumnezeu, chiar și atunci când comportamentul său părea de neacceptat normelor vieții bisericești. Tocmai asta-i adevărata și autentica viață a celor nebuni pentru Hristos: să fie în toate altfel, și să aibă un singur și de neocolit reper: Dumnezeu. Nu oamenilor au de dat „dare de seamă” aceștia, ci doar și permanent Tatălui Ceresc! 

Prin întreaga lui viață, și prin rugăciunile, cântările și binefacerile sale, Cuviosul Gherontie a lăsat un exemplu de rumat pentru creștinii de azi, care decât să înfrunte atacurile și deriziunea preferă să păsărească comunitatea creștină, și să nu se identifice cu aceasta. Noroc că sunt și tineri care gândesc și mărturisesc altfel, decât îi îndeamnă duhurile vremii.

Iar peste toate Dumnezeu veghează neîncetat! 

Partager cet article
Repost0
30 mars 2021 2 30 /03 /mars /2021 15:49

După implozia sistemului comunist s-a născut o nouă istorie - care reabilitează memoria unei lumi neștiute de majoritatea: reprimarea credinței de către forțele regimului comunist.

Este adevărat, că în plin comunism apăreau șușoteli legate de „pocăiți”, „baptiști”, „protestanți”, „staroveri”...aceste sintagme insuflau groaza, și se susținea că majoritatea dintre ei făceau pușcărie, erau chinuiți, stigmatizați, lăsați pe drumuri. Zvonurile erau mai cumplite decât realitatea, dar nici aceasta din urmă nu părea deloc suportabilă pentru cei care o trăiau, care se confruntau cu forța punitivă a organelor de supraveghere și persecuție.

Hidden Galleries” este o platformă academică cu o echipă de cercetători europeni și americani, care și-a propus o reconstituire, pe cât o permit arhivele, a atmosferei de prigoană, a rețelor dezvoltate în țările Estului european, în care poliția politică s-a ocupat în chip programatic de grupurile clandestine de practicanți credincioși.

Lideri religioși, membri ai grupărilor, grupuri și o întreagă rețea de oameni constituie atmosfera considerată împotriva regimului, și pentru că regulile, codurile, comportamentul și circuitul acestora era „altfel”, decât o impunea ordinea stabilită de puterea politică, acestea erau catalogate drept „subversive”, „ostile”. Materialele găsite și  confiscate de oamenii securității sunt analizate de cercetători din țări ca: Ungaria, România, Moldova, Ucraina, Ireland, folosind arhive din tot atâtea țări, iar blogul citat cumulează multe din documentele textuale și vizuale, care acoperă în mare parte tema; un scop al acestui efort de cercetare pe mai multe paliere este și organizarea de expoziții în diverse spații geografice, cu scopul de a populariza rezultatele acestor meticuloase și necesare cercetări. S-au întruchipat deja cele de la: Kork, Cluj-Napoca, Budapesta. Atmosfera sanitară globală impusă însă a moderat oarecum organizarea de expoziții, dar atâta vreme cât există o publicație tipărită de editura elvețiană Lit Verlag, 2020 (coordonată de James Kapaló și Tatiana Vagramenko) și blogul -- acestea sunt oricând disponibile, printr-o conexiune la internet. 

Neîndoilenic, tema aceasta a prigoanei conștiinței este deosebit de vastă, pândită și condiționată de numeroase capcane, interpretări, comentarii, nuanțări etc. Inevitabil, problema libertății omului de a se raporta la transcendental este una foarte delicată, care aproape că se sustrage în general consensului, dar este esențială. Platformă academică „Hidden Galleries” este garanția unei interactivități cu tematica propusă.   

 

        

Despre „catacombele Estului”/ „Hidden Galleries”
Despre „catacombele Estului”/ „Hidden Galleries”
Despre „catacombele Estului”/ „Hidden Galleries”
Despre „catacombele Estului”/ „Hidden Galleries”
Despre „catacombele Estului”/ „Hidden Galleries”
Despre „catacombele Estului”/ „Hidden Galleries”
Partager cet article
Repost0
28 mars 2021 7 28 /03 /mars /2021 15:15

Într-o carte de „convorbiri în vagonul trenului” Mitropolitul Veniamin (Fedcenko) (1880-1961) propune o temă foarte îmbietoare de discuție asupra statutului creștinului în lumea contemporană, cât este el de dezirabil și necesar societății, pe care el de fapt o refuză și o evită. Au oare dreptate cei care nu găsesc în existența creștinilor niciun „folos”, cam asta ar întrebarea formulată de ierarh? Apologetica creștină, din întreaga ei istorie, se referă la făptura creștinului care la un individ copleșit de ispite, păcate și căderi. Toate rugăciunile, cererile și ascetica în ansamblul ei vorbesc despre nimicnicia și căderea omului, iar Dumnezeu tocmai de accea s-a întrupat, ca să-l ajute pe om să-și recapete statutul de la Facere, să se îndemnezeiască. Scrierile Sfinților Părinți spre asta sunt îndreptate, spre această copleșitoare urcare a omului: cucerirea fără drept de apel a Împărăției Cerurilor. Duhul veghează. Iar omul prin întreaga lui ființă trebuie să se sforțeze ca să-l atragă spre el, să-l facă să lucreze înlăuntrul ființei sale. În deplină smerenie și cu îndelung dobândita înțelepciune duhovnicească. Aici e marea provocare: cum o va face fiecare, căci căile se arată fiecăruia în parte, individual, aparte, întrascuns...Care este măsura? Cum sunt mijloacele, care-s resursele fiecăruia? Duhul e mereu Unul, neschimbat, inepuizabil, necuprins, care dă fiecăruia cu prisos, și după măsura celor trebuncioase, spre mântuire. Deci, cât din bagajul și lumina aceasta sunt vizibile celor care ne cred fără „folos”? Existența noastră la ce folosește, dacă faptele noastre, exemplele noastre, viața și lumina pe care o captăm, nu sunt necesare la cât mai mulți dintre semeni? Suntem „contagioși” sau ținem pe Dumnezeu doar pentru noi, în chip egoist, sublimat poate?! Provocator este faptul că deși viața noastră noi o credem nevrednică, căzută, păcătoasă, tot noi trebuie să devenim în același timp model și câmp magnetic, temei și chezășie spre mântuire. Iar drumul acesta este veșnicie, sprintena încurajare pentru fiecare credincios autentic, al cărui gând spre Dumnezeu este neîntrerupt, plin de speranță, dar și încurajând pe cei din preajmă. Să nu ne descurajăm, ci neîncetat să urcăm, să prosperăm duhovnicește, să grădinărim sufletele cu ce-i mai bun și ziditor, să creștem - căci creștere este tot ceea ce gândul smerit ne îndeamnă să facem, și să spunem. Dar mai puțin cuvintele ne ajută, ci viața plină de fapte bineplăcute Domnului e cea care ne saltă, și ne însuflețește, care ne desface aripile spre zborul duhovnicesc.

Tema aceasta este vastă, incomensurabilă, dar se poate rezuma și la mai puține cuvinte, mai degrabă iuți îndemnuri, mici „împunsături” camaraderești, care să devină o smerită agapă duhovnicească, din care să se hrănească frații și surorile, o cunună de slove în care doar Dumnezeu să fie aroma supremă. Dacă s-a schimbat ceva în lumea ultimelor decenii, apoi tocmai „pofta de Dumnezeu” a slăbit în cei mai mulți dintre semenii noștri; or, îndemnul pe care l-am articulat în duminica aceasta țintește, dorește și intenționează o reîmpăcare a oamenilor cu Dumnezeu. Ca să-și dea seama - Ce fel de Dumnezeu avem!

Gustați și vedeți, căci bun este Domnul”!     

fereastră spre mare, moșia mănăstirii pantocrator; iulie 2015, foto - v.b.

fereastră spre mare, moșia mănăstirii pantocrator; iulie 2015, foto - v.b.

Partager cet article
Repost0