Între 28-30 noiembrie s-a consumat la Timişoara cea de-a 3-a ediţie a festivalului de jazz (TJF 2008). Marius Giura nu se dezminte, aduce artileria grea a jazzului actual în oraşul de pe Bega, şi o lasă să se desfăşoare în voie, într'o atmosferă fierbinte, acustică, primitoare - cei care au asistat la acele 3 şedinţe de jazz adevărat ştiu ce spun! Chiar dacă publicul a fost puţin numeros, vreau să cred că cei care au venit la această minunată ediţie - au trăit din plin atmosfera jazzului mare...căci nicăieri şi niciodată în România nu s-a mai văzut o aşa desfăşurare de nume mari. Muzicieni foarte cotaţi, impresionanţi şi inovatori. Şi ca să o iau sistematic, voi începe prin a spune câte ceva despre cei trei pianişti de prim rang pe care i'am putut asculta pe viu în amintitele seri...
Primul în topul preferinţelor proprii este, fără îndoială, Misha Alperin. A făcut la Timişoara un show de zile mari, şi am putut să-mi dau seama - în pofida faptului că Petrof-ul din dotare nu suna deloc grozav! - că un mare pianist iubeşte înainte de toate muzica, esenţa ei, iar instrumentul îi este subsumat...Svjatoslav Richter - unul din cei mai mari pianişti ai secolului XX - spunea că nu'i plac pianele, ci doar muzica pe care acestea o nasc...Trebuia văzut dialogul lui Misha cu instrumentul, cu tematica pe care o cântă, este un spectacol autentic, măreţ, încordat, empatic...Moldavian Wedding este o temă recurentă, obsesivă aproape, căci este acel halou melancolic pe care Misha îl poartă peste decenii după plecarea sa de pe plaiurile basarabene, nunţi la care a cântat la începuturile sale...Energetica şi insolitul unei nunţi moldoveneşti se transmite melomanului cu o maximă forţă, prospeţime şi empatie. Sursă inepuizabilă este folclorul! La el apelează mereu, dar o face precum un artist, se raportează creativ, imaginativ, "motivul" este îndelung digerat, remodelat, re-inventat. Măsura folclorului capătă alte dimensiuni. Cum? Pentru asta trebuie neapărat ascultat proaspăt apărutul album Village Variantions, editat de Jaro. Se poate scrie o întreagă disertaţie pe seama acestui album, despre cum folclorul este ridicat la rangul de artă superioară, cultă, interpretată de un trio de jazz + o orchestră de cameră! În cazul acesta invitatul lui Moscow Art Trio a fost Norwegian Chamber Orchestra. Alperin îmi spunea că i'ar face o enormă plăcere să interpreteze acest material cu muzicieni clasici din România. E, oare, cu putinţă? Asta se întreba...când o va putea face, şi cât de sensibili şi open minded pot fi muzicienii noştri la astfel de compoziţii...
Apoi, după prelungi aşteptări, şi aproape că visul devenise el însuşi o valoare în sine, intră în scenă celebrul Bobo Stenson - unul din cei mai imaginativi şi cotaţi pianişti ai vechiului continent. Pentru mine, Bobo Stenson se identifică cu însuşi pianistul generic de jazz, mereu meditativ, romantic, melancolic, contagios...Muzica compusă de el este mereu recognoscibilă şi plăcută. Niciun album - şi nu are puţine! - nu seamănă cu celălalt. În calitate de lider, Stenson a fost regizorul impecabil pentru grupurile pe care le-a condus (în special, în formula de trio). În ultimii ani, alături de basistul Anders Jormin, a adus în faţa publicului spectacole dintre cele mai indimenticabile, puse pe albume precum: Serenity, War Orphans, Reflections, Goodbye, Cantando - toate la ECM. Stilul lui Bobo este subtil, sofisticat, ofensiv şi mereu graţios. A fost o imensă supriză să descopăr în preajma sa pe foarte tânărul şi sensibilul percuţionist Jon Fält. Un astfel de muzician putea descoperi doar un astfel de pianist, precum Bobo Stenson! Asta pentru că Bobo este demult o adevărată instituţie muzicală...Peste ani, piesele sale vor deveni teme Standards pentru întreaga lume jazzistică.
După concert i-am oferit lui Stenson cartea lui Mike Ormsby, Never mind the Balkans, here's Romania, apărută la Compania. S'a arătat foarte încântat să descopere ţara în care tocmai a concertat, prin ochii unui expat stabilit de mai multă vreme aici!
Diferit de ceilalţi doi - prin stil, preferinţe şi tehnică de interpretare -, Lucian Ban este, după umila mea opinie, cel mai reliefat pianist român de jazz! Impecabil tehnician şi compozitor, plecat de mai mulţi ani la NY, Lucian Ban revine în ţara de naştere cu diverşi muzicieni americani, şi oferă spectacole de mare complexitate, încadrabile în atmosfera jazzistică a bebop-ului clasic. L'am urmărit pe Ban încă de pe vremea în care activa sub umbrela clubului "Green Hours", dar de atunci a trecut aproape un deceniu...Îl regăsesc perfect maturizat, sofisticat, pus pe "şotii" improvizatorice, galant raportându-se inclusiv la folclorul local - sursa de inspiraţie a jazzului dintotdeauna. Reuşeşte o simbioză moderată între melosul local şi tradiţia bătrână americană a jazzului. Poate că încă nu a găsit formula cea mai optimă de grup (mă refer la calitatea sa de lider!), dar ascultat ca pianist Ban face dovada unui potenţial creator şi componistic rafinat şi viril. Mi'a făcut o reală plăcere să'l reascult pe scena de la TJF 2008!
Cei trei pianişti au fost adevărata revelaţie a anului jazzistic care se duce...
Foto: Vladimir B.
