Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

18 décembre 2008 4 18 /12 /décembre /2008 11:43

Cu ceva timp în urmă apărea în Georgia un "antiroman" (sintagmă folosită chiar de autor), semnat de Zaza Burchiuladze - Jazzul mineral. Până să am acces la textul întregului roman, mă voi rezuma la a spune că Burchuladze (n.1973) este considerat o personalitate de prim rang din noua generaţie de intelectuali pro-occidentali. A făcut studii la Academia de artă din Tbilisi.
Rumorile în jurul acestei scrieri au fost aşa de accentuate, încât la un moment dat s-a vorbit despre posibila excomunicare a individului din rândul bisericii locale, doar că Întâi-Stătătorul, Patriarhul-Katholikos al Georgiei, a decis că nu e cazul ca prin această decizie, de anatemizare, să-i crească tirajele cărţilor...
Chiar dacă Rusia a purtat recent un război-fulger cu Georgia, la Moscova lui Burchuladze i-au apărut deja 2 cărţi. Ambele volume - la editura Ad Marginem, unde s-a editat şi cartea lui Ernu. Trebuie adăogat că e primul scriitor georgian publcat în ultimii 17 ani la Moscova.
Textul "antiromanului" are 4 capitole, iar unul dintre ele l-am găsit în internet, şi l-am parcurs. Nu pot spune deloc că e o proză grozavă, care să merite valurile ca s-au făcut în jurul ei, şi care, desigur, îi va atrage traduceri în limbi de circulaţie...Omul scrie dezlânat, sare de la una la alta, face multiple "digresiuni" inutile, se rătăceşte în detalii, iar trama naraţiunii se pierde pe parcurs...dar repet, aceasta este o părere după lectura a mai puţin de un sfert din carte. Totuşi, un fragment din această scriere mi-a atras atenţia, şi chiar aş putea să spun că face o diagnosticare acolo cu care e imposibil să nu fii de acord! Şi pentru că această bucată literară se referă la jazz, am şi decis o rapidă tălmăcire a acesteia (după traducerea rusească): 

“Jazzul era altădată o muzică socială. Era ascultată de toată lumea. Era oglinda diferenţelor rasiale, dar şi a neorândurii vieţii. Dacă e să ne expimăm mai pitoresc, am putea spune că jazzul era ca o imensă turtă dulce, din care se hrăneau, fără discernământ – şi cocoane respectabile şi parvenite simpluţe – mulţumindu-i pe toţi, deopotrivă. Metaforic spus, turta hrănea albina, tot astfel cum albina dăruia mierea pentru turtă. Dar cum se întâmplă cu toate cele sub soare – fără sevă proaspătă orice în lumea asta, inevitabil, îmbătrâneşte şi moare. Supusă acestui proces este şi muzica. Atunci când s-au trădat semnele senectuţii, un popor numeros de escroci şi şmecheri (fireşte, nu-i putem melanja pe toţi într’un singur castron. Printre ei putem întâlni pe acei puţini, în sinceritatea cărora nu ne putem nicidecum îndoi, ar fi impudic şi nedrept. Au fost şi din cei care s’au aruncat în ajutor, deşi tentativele lor de a salva ceva au funcţionat mai repede ca un paleativ, nicidecum – ca un panaceu; rezultatul, evident, nu era deloc mulţumitor. Plus de asta, dacă privim din fereastra actualităţii, ceea ce ne captează atenţia nu este deloc puritatea intenţiilor sau a efortului depus, cât, mai ales, rezultatul, suma evenimentelor consumate în jurul jazzului. Atenţie: suma, nicidecum succesiunea evenimenţială, care este în mod eronat luată în calcul, atunci când e analizată chestiunea) au recurs şi apelat la diverse şi felurite subterfugii – cadriluri folclorice, elemente de muzică populară, motive etnice, chiar şi la muzica clasică - , pentru a le împăca cu jazzul, cosmetizându-i chipul, dorind să-l menţină tânăr. Cui nu-i era lene - nu precupeţea efortul să-şi lase sămânţa în acest trup atractiv şi fin. Oarecum, situaţia e pe potriva celei în care părintele dumneavoastră ar suferi de o boală încurabilă, şi aţi apela simultan şi la vraci şi la doctori, iar în speranţa întremării suferindului i-aţi administra, alternativ, şi otravă şi antidotul acesteia, lucru care duce, inevitabil, spre acelaşi final logic. De ce s’o mai lungim: chestiunea a ajuns în punctul în care jazzul nu mai are nicio legătură cu rădăcinile sale îndepărtate, iar în locul lui a apărut un fel de coctail fără chip. Şi când te gândeşti că dintru început lucrurile au stat anume aşa: „La început era jazzul, iar jazzul era de la Dumnezeu, Dumnezeu era jazz”. Din păcate, hemotransfuzia asta artificială nu a salvat nimic, nici măcar nu l’a putut menţine treaz. N’a rezistat, pur şi simplu, concurenţei. Până şi pe titani precum John Coltrane sau Thelonius Monk (strâmbăm din nas, cum altfel?, dar oricât ai încerca să nu pronunţi nume mari, orice ocolişuri şi trucuri se vor pomeni inutile, contraproductive. Ce să-i faci, când pronunţam cândva Lenin, înţelegeam partidul. Acum însă e totul altfel; dacă eşti o persoană onorabilă, şi nu o secătură, trebuie să spui lucrurilor pe nume, fără ezitare. Ce-ţi stă în cale să procedezi anume aşa?), şi pe aceia i-a absorbit muzica uşoară, ca pe ţânţari. Cândva, Inchiziţia a şters de pe faţa pământului mişcarea catharilor şi pe cea a albigensienilor, tot astfel pop-art-a a eliminat jazzul, deşi dacă e să ne dăm consecvenţi, atunci tabloul se schimbă niţel, şi vom obţine ceva asemănător cu glumiţa din cântecelul popular: „foaie verde de-un bujor!” Dar ne întrebăm unde-i bujorul? De fapt, acum nimic nu mai contează, deoarece, mă repet, esenţialul este rezultatul, nicidecum succesiunea şi cursul faptelor). Dacă întrebi astăzi o sută de oameni cine este Eric Dolphy sau Ornette Colemann, toţi vor răspunde sincer că habar nu au. Totuşi, suta aceea ştie pe dinafară cine e Snoop, şi fără efort va putea identifica şi cel mai îndepărtat „Buddha-Bar”. Într’un cuvânt, pasiunea pentru jazz este acum o ciudăţenie la fel de gogonată ca şi interesul şi atracţia pentru umbrele trecutului demult uitat. Deşi putem spune fără să ne abatem de la adevăr, că jazzul e „viu” şi astăzi, dar ne mai putem îndoi oare că a rămas doar un nume ce se trage din vremuri imemoriale? O sperietoare umplută cu vechituri şi talaş. Sicriu nichelat fără mort în el. Pe scurt, a fost jazz, adevenit „jazz”, nimic mai mult decât o industrie. Asta aşa – spre luare-aminte”[I, VI]. 

În imagine: coperta ediţiei apărute la Tbilisi.   
      

   

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article

commentaires

Ada Kalhoun 22/12/2008 18:55

Un roman al unui scriitor la moda (Rushdie) si altul - un fantast de mare clasa (Ryman) ca lectura de Craciun? NU e prea strange?! Altceva, mai "soft"...David Grossman, de pilda!

Andi 22/12/2008 15:14

Pentru cei care nu cultivă mizantropia în mod deosebit și nu își doresc ca lectură de vacantză Celine sau aforisme din înțelepciunea nesfârșită a lui Grinch, te rog să-mi permiți să recomand pe blogul tău 2 cărți care nu le vor răscoli măruntaiele și nici nu schimbă vieți...dar sigur împodobesc cum se cuvine o vacanță: Fury de Salman Rushdie și Air - de Geoff Ryman...Și poemele serenității...poeți care n-au scris doar să nu-i otrăvească propriile lor tristeți secrete...

Vladimir B. 22/12/2008 11:26

Dar chiar ca Royksopp suna bine!Numai suprize, acum inainte de Craciun...chiar daca nu ninge avem parte de delicii muzicale. Multam:)))))

Andi 22/12/2008 11:16

OK, V.  Mă bucur. :)Ada :) Deci suntem 3 acum :P

Ada Kalhoun 22/12/2008 10:59

Scuze ca ma bag'n discutie! Dar am avut supriza sa constat ca mai sunt si altii carora le place Royksopp...suna tare bine, si clipurile lor sunt frumoase, misterioase.