Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

4 mars 2009 3 04 /03 /mars /2009 11:25
În 1965 apare la Chişinău cartea de memorii Alexandru Plamadeală. Viaţa şi creaţia, semnată de soţia artistului, Olga Plămădeala (+1990). Volumul scos în condiţii grafice foarte precare, pe o hârtie scorţoasă şi cu tipar îndoielnic, are meritul de a aduce o serie de detalii şi amănunte legate de viaţa artistică şi culturală a Basarabiei româneşti, atât cât a îngăduit cenzura vremii. Recitită cu detaşare după mai mulţi ani, am găsit-o la fel de preţioasă, de "incifrată", de folositoare pentru a cerceta istoria artei româneşti din acea perioadă. Ea nu a devenit însă un bun al circuitului informativ al istoriografiei de artă româneşti - fiind scrisă şi publicată în limba rusă. Cu anumite adnotări, explicaţii şi note de subsol cartea ar merita reeditată şi tradusă în româneşte.  

Aflăm din carte, bunăoară, că în 1928 secţia de fotografie a Societăţii de Belle-Arte a pus la cale o expoziţie internaţională de fotografie, boicotată practic de meşterii genului din România, la ea participând doua 3 autori basarabeni, doi din ei locuiau în Bucureşti şi unul în Iaşi. În timp ce participarea internaţională a fost numeroasă, cu artişti din Anglia, Austria, Belgia, Germania, Olanda, Spania, Italia, Polonia, SUA, Cehia, Suedia, Franţa ş.a. "Chiar şi într-o iniţiativă aşa măruntă Bucureştiul nu le-a tolerat basarabenilor nicio iniţiativă", a conchis Olga Plămădeală. A existat şi un catalog al manifestării şi, bănuiesc, acest lucru poate fi verificat! Nu pun nicio clipă la îndoială onestitatea Olgăi Plămădeală.

"- Ce ciudat, - am zis eu, - iată, de jumătate de ceas stăm în mijlocul unei intersecţii, a două artere principale din mijlocul oraşului, nu pe trotuar, ci chiar pe mijlocul străzii (acţiune petrecută pe str. Puşkin, dedus din context - nota mea, v.b.). Şi până acum nu ne-a deranjat nimeni. Nicio maşină nu a trecut, niciun birjar amărât. 
Toată lumea a izbucnit în râs, ne-am mutat pe trotuar, şi am pornit o discuţie despre decăderea în care a ajuns Chişinăul, cum a amorţit, şi cât de greu este să trăieşti într-un oraş aşa inert. 
- Pe unde v-aţi pitit, Alexandr M.? , - întreba N.Ţâganko. - Nu sunteţi de văzut pe nicăieri, fără dumneavoastră ne e mai tristă viaţa, sunteţi singurul om viu în acest oraş mort" - relatează Olga P. despre o întâlnire avută loc în primăvara lui 1928, la care pe lângă soţii Plămădeală erau Doncev şi N.Ţâganko. 

La data de 1 mai 1926 A.Plămădeală îi scrie o scrisoare soţiei sale: "...simt o mare nevoie să-mi schimb mediul, îndeosebi acum.  Succesul operei mele de mai departe va depinde de felul în care voi reuşi să mă detaşez de acest spirit mic-burghez (în ruseşte: meşanstvo, de la polonezul  mieszczanin =orăşean din păturile mijlocii ale societăţii - nota mea, v.b.), care a împregnat aici până şi trotuarele, şi zidurile caselor..."

După 8 decenii de la acele observaţii de maxim bun-simţ orizontul de aşteptare rămâne la fel de îngust!  

    

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article

commentaires

trecator 23/03/2009 15:13

Patarania asta cu vechime imi aminteste de duiosul si tragicul gand al lui Stelian Tanase, strecurat in „Maestro”- “Nu am altă ţară decât intersecţia asta”.