Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

14 juillet 2009 2 14 /07 /juillet /2009 22:46
Oamenii călătoresc din varii motive. Iar acestea sunt așa multe încât dacă aș cuteza să le inventariez acum, cred că mi-aș cam consuma spațiul acestui blog...mă voi rezuma la a spune că noi călătorim ca să povestim și altora ce și cum. De data asta am ajuns la lacul Bâlea, topos aproape demonetizat de atâta mediatizare și arătare...am găsit acolo încă zăpezi ascunse, zăpadă sfioasă și murdară. Am sesizat în configurația ei bucuria descoperirii unor arhitecturi ce aveam să le vedem în zilele drumețiilor noastre. Oglinda lacului ”developa” deja ceea ce urma să vedem și să fotografiem în mirificul și inegalabilul petec de relief aflat între Moieciul Bucegilor și Peștera Craiului. Cine a pășit prin acele locuri intuiește măcar ce vreau să spun. Or, slovele pălesc pe lângă ceea ce cu ochii vezi; contempli și rămâi taciturn...







Dar până acolo, drumul ne-a dus prin Șinca Veche, aflată pe la poalele Munților Făgărași, unde de câțiva ani se reclădește o veche sihăstrie monastică, ce încearcă o ”reconectare” la timpul unor mai vechi veacuri, pitite în acele locuri într-o grotă, despre care se știe că era populată de nevoitori creștini încă din cel de-al XVIII-lea veac, acum decăzută'n ruină. Biserica nouă are hramul Sfântului Nectarie al Eghinei. Îți dai seama unde e biserica doar după ce intri în locaș, căci nimic nu te anunță dinainte că există și un spațiu liturgic. Poate doar mica cruciuliță care surmontează micul paraclis. Menționez în acest context că toate casele din zona Moieciu au pe acoperiș astfel de cruci, mici și discrete.  
Dar ample lucrări de restaurare la vechea grotă sunt în toi. Arhitectul Șerban Sturdza pune umărul la această colosală lucrare.
Se intenționează o reaprindere a slujirii liturgice prin două altare, dar mai e mult până departe. Căci piatra se macină, iar oamenii nu reușesc să fie la fel de rapizi și eficienți, precum sunt aceste fenomene greu de controlat. În general, fostele așezăminte rupestre pun mari probleme de conservare și restaurare. Aici întregul sit va fi acoperit cu un soi de căciulă protectoare, care să'l pună la adăpost de intemperii, dar și de efectele distrugerilor sau scrijelirilor lăsate de înaintași. Va sluji această constrcție și ca un fel de amfiteatru pentru slujbe și procesiuni.

La Peștera e un peisaj de amețești! Peștera liliecilor am vizitat'o în toamna tărzie a lui 2006, și am găsit de cuviință să nu o mai călcăm, nu era prea salubră, nici destul de spectaculoasă ca să merite să recidivezi. Dar satul l'am explorat de data asta cu o acribie demnă de un botanist. A propos, câmpurile de aici sunt ”încondeiate” cu margarete, bujori de munte, tot soiul de clopoței, cimbrișor îmbătător-mirositor. Nu ai nevoie aici de amintirea buchetelor butaforice închipuite hilar de țigăncile-florărese, căci natura-mamă le întrece de departe pe toate. Întregul peisaj e un buchet de flori și lumină amestecată cu iarbă reavănă, ca de gazon englezesc (o tiranică referință!). Iarba crește dimpreună cu florile, și e cosită alături de acestea. Mor ostășește, în fața plutonului de execuție. Minunat trebuie să fie fânul acestor vâlcele și parcele cât ziua de întinse...Parfumat și plin de bogății biologice nebănuite. Interesant de amintit aici e faptul că ţăranul tradiţional nu se extaziază în faţa naturii, căci el face parte din ea, este "topit" în stihia acesteia. Sugestivă mi se pare consemnarea făcută de teoreticianul literaturii populare, Al. Dima, la 1929, notând relatarea unei ţărănci, pe care a întrebat-o despre "sentimentul naturii": "E frumos cîmpul cu flori, dar noi nu avem treabă cu flori, noi avem cu bucate, floarea o ţii în mînă, da pita o bagi în gură" (Maria Stoia, 44 ani) sau alta: "Îmi place cîmpul şi muntele, dar pierdem timp şi atunci ce am făcut" (R.Condrea), sau: "Cine mai are răgaz să se uite la lună şi stele, cînd e muncă" (Sofia Jurcovan, 36 ani). Răgazul îl avem noi...
Arhitectura vernaculară e deja puțină, dar relevantă pentru a putea spori înțelegerea gustului locului pentru forme, culori și armonie. Nimic deosebit, și totuși cât bun-gust, proporții și forme ce se pied treptat în mijlocul vegetației, cum se vede fără tăgadă în secvența ce o am surpins...Trebuie să fii etnograful Paul Petrescu, care a bătut cu pasul întinsul întregii Românii, ca să poți aduna cuvintele cele drepte, pentru a da măsura frumuseților perindate aievea, în fața ochilor.
Deci, nimic ostentativ, definitiv, strident. Nimic prea mult și greoi. Ș'atunci, mă întreb, și o voi face ori de câte ori îmi va permite răgazul minții: de unde atâta neobrăzare și îndrăzneală în cei care vin cu stupizenia lor pretins urbană, bucureșteană pasămite, și trag în betoane arătări kitsch-oase și adăposturi anti-atomice, cu care urâțesc peisajul de pe crestele Peșterii? Cât se va mai rușina omul locului de câte vede? Sau nu mai vede?
Căci până și bisericile de aici devin catedrale, nu discrete locașe de închinăciune. Stăteam aproape mut și mă întrebam, la ce folosește unui cătun precum Măgura este, cu câteva (poate) zeci de case o astfel de biserică? De așa dimensiuni, ziceam. Și ce casă parohială, se pare, ”dospește” în stânga ei...Un complex religios într'o văgăună uitată de lume, de la poalele Craiului. Sunt multe de spus. Dar tăcerea poate fi mai semnificativă, căci vorbele nu schimbă aproape nimic, doar rănesc sau alină. Aici mâna omului se vrea mai vânjoasă decât cea a lui Dumnezeu, iar mintea celui care o poartă uită năpraznic de Turnul Babel!
Dar sunt și oameni care înțeleg, și se supun. Casa dintre mesteceni, i'am spus noi, căci e un loc cu mulți mesteceni. Întreaga arie a înstinsului sat este semănată cu acești copaci. Cei care au pus casa între acești arbori, a dorit ca gestul lor să fie un omagiu lui Cehov sau Tarkovsky? Sau poate lui Polansky? Sau aceștia au înțeles pur și clar că arhitectura adevărată, cea vie și autentică e cea care respectă ”regulile jocului” -- respectă și omagiază locul în care se așează. Reverența e cea mai de preț atitudine. Ca și drumețul care nu lasă în urma sa urme, amprente prea apăsate si vădite.  

Foto: vladimir bulat

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article

commentaires

trecator 21/07/2009 13:38

ce reportaj molipsitor, iti vine sa arci in masina sa pleci acolo! sa vezi toate cu ochii proprii, niciun comentariu nu-ti poate egala experienta proprie, intima, frontala. calatoreste cat mai mult, si imparte din impresii si cu altii, precum Jules Verne o facea.

moonitza 16/07/2009 18:39

foarte frumos periplu, imagini de maestru! mai vrem.

ligia crosman 15/07/2009 19:04

cate minunatii poti observa tu in perindarile tale!ligia