A nins voiniceşte ieri noapte, astfel încât Bucureştiul s-a pomenit cufundat într-un strat consistent de omăt. Cât de ciudate sunt efectele acestei minuni pentru plaiurile astea! Ninsoarea te aruncă imediat înapoi, în timp. Se instaurează o amorţeală îndelungată, caraghioasă, nesimţitoare. Dacă priveşti vechi fotografii, cu Bucureştiul erei îngheţate, observi cam aceeaşi atmosferă: cu străzi nedezăpezite, cu oameni înaintând anevoie prin nămeţi, servicii publice practic inexistente, trasport în comun paralizat...Salt înapoi. Am observat minute în şir o ambulanţă care s-a chinuit îndelung să ia o curbă, se împotmolise rău în plămada răscolită şi murdară. Voiam să împing la cutia metalică, să pun umărul, dar şoferul era aşa nervos şi pornit, încât am renunţat. Se întâmpla pe strada pe care stă acel vice-primar, responsabil cu zăpezile pe Capitală...
Trotuarul din faţa şi de-a lungul reşedinţei ambasadorului SUA era curăţat foarte bine (multe sute de metri), ca să vadă omu' când o ieşi pe balcon...spiritul gospodăresc al românilor. Involuntar, mi-am amintit de imaginile fotografice ale lui Andrei Pandele, expoziţia căruia poate fi văzută până în 3 februarie la Artexpo. Fotografiile lui arată şi ceauşista iarnă românească. Tot atunci, mi-au trecut prin minte şi crâmpeie din cartea părintelui Dimitrie Bejan, Oranki, amintiri din captivitate, vol2. Cel mai greu, în captivitate, e să suporţi frigul, gerul, munca în imensitatea zăpezilor. Aceleaşi lucruri le-au evocat şi Varlam Şalamov şi Nadejda Mandelştam...Zăpezile sunt frumoase, dar când sunt lăsate în voia lor - devin deprimante.
Dar să nu te întristăm. Bucuria de a respira un aer mai curat, ozonizat, datorat atmosferei îngheţate şi zăpezilor, şi faptului că infinit mai puţine maşini circulă şi ne poluează, trebuie să covârşească restul...Zău aşa!
