Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

15 janvier 2013 2 15 /01 /janvier /2013 08:40

Demult am aşteptat să văd acest film, şi nu numai pentru că este premiat la Cannes, Las Vegas, Los Angeles, New York etc., nici pentru că e de Michael Haneke (deşi doar numele lui este deja un argument pentru mine de a vedea tot ce a semnat el), ci mai ales pentru cei trei actori din rolurile principale. Este vorba de Jean-Louis Trintignant, Emmanuelle Riva, Isabelle Huppert

 

Pe primii doi i-am văzut mai rar în ultimii ani, în timp ce Huppert este poate cea mai pe val actriţă europeană, iar în AMOUR a făcut un rol mai voalat, mai stins decît de obicei. De altfel, dozajul acesta l-a impus cel mai probabil însuşi Haneke. Emmanuelle Riva a fost aleasă special pentru acest rol, mai ales după fenomenalul rol din Hiroshima, mon amour, în rol "ei". Între acel rol şi muribunda din AMOUR a trecut mai mult de jumătate de secol. Dar o mare actriţă a rămas la fel de firească. Atunci Emmanuelle Riva iubea frenetic, ca o lunatecă, acum murea disgraţios. Fiecare vîrstă cu pretenţiile ei... 

 

AMOUR (voi folosi doar majuscule, pentru că este vorba de ceva major în registrul realizărilor pe acest subiect!) - este un film despre moarte, o meditaţie despre cum se moare, căci aceasta nu este ceva abrupt, tăios şi definitiv decît în cazuri extreme, total nefericite şi tragice...O recunoaşte şi Haneke într-un interviu, este unul din cele mai autobiografice filme ale sale. Deci problema morţii este propusă ca o meditaţie asupra unui cuplu burghez, de intelectuali din lumea muzicală europeană. Acesta este contextul.

 

După o viaţă frumoasă trăită împreună cu soţul ei Georges, Anne suportă o intervenţie chirurgicală nu prea reuşită - şi viaţa aceasta comună se schimbă radical. Ea devine dependentă în toate privinţele de asistenţa lui. Omul o îngrijeşte stoic şi cu maxim devotament o vreme, după care o sufocă, ca să nu se mai chinuie, să nu mai vadă în faţa ochilor o epavă, o rană supurîndă, un suflet mocnind într-un trup dezafectat şi nefuncţional! Cum te raportezi la gestul lui Georges? Este o dovadă de iubire supremă, un omor din culpă, un moment de rătăcire, o secundă de disperare, proba unui devotament nesfîrşit, marea iubire se împlineşte în moarte?

 

Partea dură şi neunivocă începe în momentul în care după ce o lipseşte de suflarea cea de pe urmă, nu intenţionează să o îngroape, să-i trimită leşul la odihnă sub pămînt, ci i-l îmbălsămează în camera suferinţei, îmbrăcat în haine de doliu, înconjurat de flori vii, îl lasă pe patul conjugal, sigilează camera cu banalul scotch, şi dispare...Şi asta devine o problemă; Haneke nu ne-o lămureşte în niciun fel. Ce se întîmplă DUPĂ gestul ucigaş al lui Georges, după ce lasă trupul Annei să zacă în patul său, după ce sufletul a părăsit fără întoarcere corpul?

 

Momentul de paroxism al filmului AMOUR este acela în care Georges aude clinchetul veselei în bucătărie - după ce Anne murise pentru el; merge întracolo şi o vede pe ea punînd farfurile în ordine după masă, cum făcea, probabil, de obicei. În timp ce trăia. Doar că acum obişnuinţele revin DUPĂ actul inevitabil al morţii? E cu putinţă? Astfel, Haneke ne arată că moartea nu e "sfîrşitul tuturor lucrurilor", ci e un cuvînt care poate fi umplut de o multitudine de sensuri, mai ales fioroase. În general, lumea se teme visceral de moarte, şi nu de actul final, de momentul trecerii, ci mai ales de opacitatea şi confuzia cunoaşterii în acest domeniu. Dar nu de cărţi duce lipsa acest subiect! Dimpotrivă, există o supraabundenţă de scrieri despre moarte, dar care sunt jalnice, probabil, în raport cu momentul acela...Nimeni nu poate muri decît în locul său, propria moarte e rezervată fiecăruia.

 

Cel mai probabil, în cazul acesta se potriveşte tonul din cartea lui Jean Améry, Despre îmbătrânire (editura ART, 2010), în care autorul dibuieşte căile de a percepe moartea, ca "nefiindul a ceva ce-a fost este premiza oricărei gîndiri negative, adică dialectice, dar totodată şi refuzul oricărei dialectici: negarea negării negării. Percepţia neconsolată a nefiinţei - care nu-i o percepţie autentică, dar îngăduie totuşi să întrezărim de departe o umbră misterioasă şi fugitivă - ne deschide calea spre gîndirea negativ-dialectică, pentru a ne-o închide iar de îndată ce-am păşit pe ea, căci moartea e negativul ce nu comportă nici un fel de pozitivitate. (...) Moartea în chip de contrazicere nu numai a oricărei gîndiri pozitive, ci şi a oricărei gîndiri negative, e nonsensul ce se răsfrînge asupra oricărui sens, e mister şi banalitate, necesitate a gîndirii şi imposibilitatea ei, negare a vieţii în viaţă ce-ar fi de neînchipuit şi ar fi lipsită de valoare fără hotarul morţii, dar care totodată, de vreme ce tot va lua sfîrşit, îşi pierde orice valoare" (op. cit. pag. 143, 144).

 

Personal pentru mine acest film este cel mai bun în lista semnată de Haneke, pentru că deşi foarte "realist", este filmul său cel mai profund, metaforic şi tulburător totodată. Este o meditaţie vizuală despre neînţelegerea morţii. Nu ştii ce este, dar poţi afla cum se prezintă...cum şi în ce fel ajungi în buza ei. Spre a fi înghiţit. 

 

Undeva în AMOUR apare fraza: realitatea şi imaginaţia nu sunt acelaşi lucru...Haneke ne lasă a crede că şi moartea e rodul imaginaţiei artistice, este visarea fecundă a unui creator? Dar mai există oare artă şi DUPĂ moarte?

 

Acest eseu se dedică lui Mihai Eminescu, care ne-a lăsat atît de obscurul dar deloc mai puţin minunatul poem Memento Mori, care se încheie astfel:

 

"La nimic reduce moartea cifra vieţii cea obscură —
În zădar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură,
Căci gândirile-s fantome, când viaţa este vis". 

 

Filmul AMOUR intră pe ecranele din România în 1 februarie.

 

 

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article

commentaires

vladimir b. 15/01/2013 23:22


@ alysyx,


total atipic pentru mine, dar de data asta aproape că am evitat să citesc și să citez recenții la AMOUR! De aceea, cele citate de mine mi se par cu atît mai seci și mai mecanice...Filmul trebuie
văzut și judecat individual, asumat, pe cont propriu. Chiar cu riscul de a avea o lectură inadequată, contraproductivă. Căci Haneke ne pune la încercare. Ne provoacă. Nu este genul de cineast
care să ne menajeze ochii și cugetul! Dimpotrivă.


Și da, adevărata măsură a vieții o dă moartea, pentru că e hotarul la care se ”decide” și se ”legiferează” complexitatea existenței, plinătatea sau pustiirea acesteia! Să fim treji!

alysyx 15/01/2013 18:25


 Daca ne luam dupa "The New Yorker",regizorul ar fi utilizat un stil reprimat,chiar constipat,folosind cadre statice,distanta rezervata,putina emotie si informatie.Apoi ,crima la care
noi,spectatorii devenim complici ,simtind chiar un soi de placere pentru acest act despre ale carei consecinte morale in constiinta faptasului nu se spun prea multe.
 Daca ar fi sa l parafrazez pe   Garcia Marquez ,viata ,nu moartea este infinita.Si totusi,daca despuiem orice iubire de romantism,asa cum se intampla in filmul lui Haneke,poate ca
ar trebui sa ne intrebam asa ca Schopenhauer:"La ce oare merita sa ne gandim?La viata sau la moarte?La tinerete sau la batranete?
Cred ca filmul pune un semn de intrebare si nu este neaparat o lectie.Scopul nu este de a judeca ci de a ne gandi ,de a ne pune problema.Crima din film nu tine de iubire sau de neiubire ci este
,poate,o reactie a unui om,caci asta suntem pana la urma,simpli oameni.Poate ca viata este infinita,dar ne trebuie moartea pentru a intelege acest lucru.