Filmul semnat de Lyubovi Arkus, Anton aici, alături* ( Антон тут рядом, 2012) i-a oferit prilejul celui mai radical regizor al Rusiei contemporane, Alexey Balabanov, să exclame: Acesta este un film pentru oamenii care au inimă.
Filmul este un documentar de autor, despre un băiat autist - Anton Haritonov - pe care autoarea l-a însoțit la bine și la rău, timp de patru ani, din 2008 pînă în acest an. Mai presus de orice, este un film despre dragoste, compasiune, ajutor dezinteresat, dacă dezinteres se poate numi și salvarea (sau și mai exact, cunoașterea) sinelui...La un moment dat Arkus spune: este o istorie despre cum s-a cunoscut pe sine printr-un alt om. Așa a fost să fie - acel cineva să fie un copil-problemă, un autist!
În Rusia actuală acest calificativ, acest diagnostic - de autism - încă nu există în nomenclatorul medical oficial. Oricine cu această boală ajunge în cele din urmă într-un spital de psihiatrie, devenind în cele din urmă un donator de organe, redus la statutul unei existențe vegetative, decăzute complet și imunde.Există o singură comunitate non-guvernamentală care se ocupă de problemele specifice autismului - satul Svetlana. Aici nu există garduri, medicamente, nimeni nu este legat de pat, se încearcă terapia prin muncă, co-participare, comuniune, toleranță. Anton a trecut și pe aici, dar nu s-a integrat în viața de acolo.
Pentru că avea un copil cu ”probleme” mama băiatului, Rinata Haritonova, a fost silită să plece din serviciu, se îmbolnăvește de cancer și moare, iar tatăl lui, Vladimir Haritonov, îl aduce în cele din urmă în familia lui, descoperind prin intermediul materialului filmat adevărata ființă a celui căruia îi spunea fiu. Vladimir trăia separat de cei doi - pînă la aceste filmări. Filmul i-a reunit, camera a schimbat ceea ce visase cîndva profeticul creator de film Dziga Vertov: a transformat relațiile dintre oameni...universul uman.
Filmul Lyubei Arkus a funcționat ca un panaceu pentru Anton, acesta dintr-un copil aproape mut, agitat, năvalnic în pornirile sale împotriva propriei ființe, se transformă într-un adolescent responsabil, atent, potolit, meditativ, împăcat cu sine, a învățat să plîngă...și care și-a regăsit, în cele din urmă, liniștea interioară în preajma tatălui său și a mamei sale vitrege; aceștia din urmă au văzut filmul învierii lui Anton, unde camera l-a însoțit pas cu pas, îndelung, empatic. Atunci s-au decis. Opera de artă le-a ”regizat” destinul.
Imaginile din acest film te urmăresc îndelung, persistă pe retină, lucrează în sufletul privitorului, roiesc prin conștiință, căci o astfel de poveste, REALĂ, nu te poate lăsa nepăsător, rece. Aici nu e numai compasiune, ci e o concretă împreună-trăire, iubire, implicare. Arkus spune: Anton înțelege doar limbajul iubirii, și nu este de acord cu nimic sub nivelul iubirii. Ce minunat este că într-o țară enormă ca Rusia, în care autismul nu este o problemă, nici administrativă, nici medicală, de niciun fel - există oameni care vor să schimbe în esență fața acestei situații; este o miză uriașă, și devine cu atît mai admirabil dacă un om de artă a abordat-o ca pe ceva foarte personal, implicîndu-se la modul cel mai participativ cu putință în a vorbi răspicat, concret și sistematic despre asta.
Filmul poate fi văzut aici, cu subtitrare în limba engleză, astfel că și publicul românesc va putea avea acces la această minunată lucrare de artă, mai ales că problematica autismului este abordată poate pentru întîia oară atît de serios și asumată pînă la autoidentificare...
* Titlul reia cumva felul de a vorbi, defectuos, al lui Anton.
Comentarii pe seama filmului în presa mondială, aici și aici.
