Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

21 mars 2013 4 21 /03 /mars /2013 23:10

Astfel și-a intitulat mexicanul Carlos Reygadas filmul său din 2005, în care problema cărnii, a păcatului și a credinței prefigurează următoarea sa capodoperă - Luz silenciosa (2007).

 

Dacă în Japón (2002) Reygadas ne oferea un spectacol panteist-existențialist (alb-negru), în care întîlnirea omului rătăcit în natura sălbatică îl face să-și revizuiască intenția de a-și lua zilele, Bătălia din ceruri ne arată supliciul căinței sub forma unei lacerante peregrinări prin orașul contemporan, Mexico, spre locul închinării la relicva esențială a acestui megalopolis: Fecioara din Guadalupe. Firul narativ al filmului este mai puțin relevant în acest context; maxima tensiune este atinsă, ”punctul de fierbere” topește totul cînd Marcos, un pămpălău de șofer al unui general, începe să se căiască, pentru că a răpit un copil, care a murit, pentru că se îndrăgostise de fiica generalului, pentru că a omorît-o pe aceasta, după ce s-a culcat cu ea, și după ce aceasta i-a propus răspicat să meargă la poliție să se predea...pentru că și-a dat seama că e un om terminat.

Marcos nu e, totuși, o brută! E adevărta, are o privire de vițel, e credul, direct și nu bănuiește în ce promiscuitate trăiește lumea din jurul său, pentru că și el este un om mărunt, insignifiant, dar e o rîmă capabilă de căință. Care moare cu o cagulă pe cap, chiar în biserica în care a ajuns, tîrîndu-se în genunchi. Să fi fost iertat, mîntuit? Dacă e da sau nu - nu știm. Dar ne putem da seama că o simțire profundă se insinuiează prin fața ochilor. Spunea Reygadas într-un interviu, că întregul film este articulat în jurul verbului spaniol anhelo - care s-ar tălmăci prin simțire adîncă, instinctualitate, cunoaștere, conștientizare a locului în care te afli...de aceea asistăm la o demonstrație aievea a naturii lucrurilor: piele, păr, miros, lumină, sunete, secreții.

 

Lumină lină, așa am putea traduce titlul capodoperei sale din 2007 - e unul din cele mai stranii și impresionante filme văzute de mine în ultimii ani. Aici, cu excepția unei singure scene - dar ce scenă! o înviere din morți a mamei, doar pentru a sta de taclale cu propriii copii - filmul este de un realism documentar, care conservă pentru posteritate viața și credința unei mici comunități religioase de orientare menonită. Acuratețea cu care a filmat Reygadas este proba unei implicări serioase, și proiecția unui stil desăvîrșit în tratarea temei. Care nu e una oarecare. În fapt, regizorul nu a construit acea realitate, ci a decupat-o dintr-un continuum existențial-moral-religios, invitînd pentru scenariul său lumea și oamenii dintr-o comunitate concretă, în care pînă și limba străveche s-a conservat, un soi de germană veche, aproape dispărută. În această limbă e ”jucat” tot filmul.

 

Dacă la Carlos Reygadas religiozitatea este cumva explicită, chestionabilă, cu formule de posibilă ameliorare a omului, a combustiei sale duhovnicești, rămînînd într-un univers mental patriarhal, arhetipal, în cazul lui Bruno Dumont chestiunea existenței lui Dumnezeu este mult mai problematică și formulată de o manieră ceva mai sincretică.  

 

Hors Satan (2011) - înfățișează crîmpeie din existența unui magician contemporan, care exorcizează printr-o gestică minimală, sumbră, uneori eficientă; este modelul antropologic al necesității acute de a avea un contact cu transcendentul, în lipsa cultului, sau în pofida acestuia. ”Magul” (le gars, pe generic) nu e decît un individ dubios, cu un chip canin, care doarme sub cerul liber, nu suferă de frig, și de niciun alt disconfort meteorologic, ia sub protecția sa o tînără dezabuzată, nițel cretinoidă, asexuată și primitivă. Ea îi urmează pas cu pas acestui ipochimen, pe coclauri, în inima naturii, participînd alături de el la exorcizări. Într-o bună zi aceasta moare, iar ”magul” o răpește din casa mamei sale și o duce pe malul unei mlaștini, lăsîndu-o într-o rînă. Acolo, lîngă duhul apei tînăra se trezește din prinsoarea lui Thanatos, și o ia repejor spre casă, iar mama își recapătă copilul înviat, aidoma acelei minuni făcute fiicei lui Iair, despre care slavoslovește Evanghelistul Luca. Desigur, intențiile lui Dumont nu au un substrat creștin. E mai degrabă o inversare a puterii dumnezeiești, pentru că învierea aceasta nu pare a avea de a face cu transendența, cu imuabilul ”credința ta te-a mîntuit!”. Aici pare că minunea s-a produs de la sine, sau în orice caz energia acestei întremări s-a comutat dintr-o altă sursă decît cea a nădejdii venite de Sus.

 

Celălalt film al lui Dumont, unul anterior acestuia, Hadewijch pare și mai acuzat sincretic, pentru că deși problema credinței este de-a dreptul afișată de către cea care-și zice Céline, dar și Hadewijch, în care dintre Dumnezei crede aceasta nu-i este nici înseși foarte clar! Ea spune că nu are nevoie decît de dragostea, inclusiv trupească, a lui Dumnezeu. Și aici nu ai cum să nu-ți amintești de lunga istorie a misticelor femei din lumea apuseană, care au devenit iubitele Domnului. Numai că Céline după că este confuză în felul în care se manifestă credința ei, mai e și credulă, căci își investește credința aproape habotnică, și total lipsită de o conduită duhovnicească (pentru care fapt este alungată dintr-o mănăstire catolică, după un scurt stagiu de noviciat), unei cauze care nu e decît ideologie militantă: terorismul prin Jihad, în numele dreptății; violența care e singura capabilă să ”pună toate la locurile lor” (cum îi explică Nassir, un imigrant radical, alături de care Céline se și jetfește într-un atac cu bombă în metroul parisian). Ca și în cazul fetei reînviate, din Hors Satan, o revedem pe cea nebună întru Dumnezeu, identificîndu-se cu o poetă mistică de secol XIII, Hadewijch - reintrînd în aceeași comunitate monahală din care fusese izgonită. În încercarea de a-și ”omorî moartea”, Hadewijch încearcă să se înece, ca să răscumpere păcatul săvîrșit de Céline. Dar e salvată de un simplu muncitor, care lucra la restaurarea acelei mănăstiri...

 

Este limpede că lista filmelor care dezbat problematica ”luptei din ceruri” poate fi augmentată, căci pare a fi una la modă, dar dincolo de această tendință, forțat catalogată de mine drept modă, este vădit faptul că lumea contemporană are nevoie de astfel de problematizări, are nevoie de clarificări, limpeziri, chestionări, în pofida unui permanent flux și reflux al însuși sentimentului religios. Deocamdată - religia a pierdut teren, indiferent de confesiune, acesta fiind deloc timid ocupat de superstiții, magii, vrăjitorii, panteism, iconofobii, confuzii și teisme de proporții variabile.  

 

* * * *

 

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article

commentaires

alysyx 22/03/2013 13:36


La un moment dat,un specialist in dezvoltare personala ,intrebat despre caile succesului ,a spus ca de multe ori cultura si educatia au un rol important. In tarile slab dezvoltate religia are si
cel mai mare impact asupra vietii de zi cu zi a oamenilor,ceea ce i face sa fie mai putin indreptati catre  un comportament agresiv de urmarire  a scopurilor.Poate ca este un
echilibru.In tarile sarace,religia tine oamenii sub control.Paradoxal,in tarile dezvoltate,unde religia nu pare sa ofere prea multe certitudini,mai ales atunci cand se cantoneaza intr un steril
conservatorism,atractia principala este exercitata de oameni care promit mantuirea concreta,vindecatori de tipul John of God,Biserica Universala,etc.Este si acesta un soi d e agresivitate.A
urmari vindecarea imediata,concreta ,intr o lume din ce in ce mai grabita,dar care este dispusa sa plateasca pentru asta.Nici
religia si nici vindecatorii nu ofera solutii in ziua de azi.