astfel m-am gîndit să îmi întitulez proiectata carte despre plăcuţele de stradă bucureştene. Am scris cîteva pastile inspirate de acele dreptunghiuri albastre, cu chenar alb. Tot atunci cnd mă gîndeam la acest volum am scris şi un scurt eseu despre sculptorul Dimitrie Demu (sau Demou, 1920-1997), autorul imensei sculpturi a lui Stalin, de la intrarea-n Herăstrăul de altă dată.
Apoi, am urmărit cum strada Buzeşti şi artera ce leagă Calea Ştirbei Vodă erau demolate, schimbînd faţa oraşului. Ca într-o doară, văzînd Pasajul Basarab cel mare cum creşte, mi-am dat seama că Pasarela Basarab a sucombat şi ea. Că a dispărut, noroc că la finele lui 2009 am reuşit să o fotografiez.
Tot aşa mergînd şi mergînd pe drumuri, mi-am dat seama cît de puţin ştiu despre istoria artistică a oraşului în care trăiesc. În acelaşi ianuarie am descoperit locul în care se întruneau "Aqvilele albe", un grup de reflecţie şi artistic, care a premers marile transformări ale artei contemporane -- trîmbiţate prin faimoasa mişcare Fluxus. Asta vrea să însemne că românii (cîţiva dintre ei!), atunci, între 1944-1948, au descoperit fenomenul sub-culturii squat, devenind lideri ai subversiunii politice şi ideologice încă dinaintea instaurării definitive comunismului în România. Descoperirea acestui grup se datorează artistei Marina Albu.
În contextul dezbaterilor aprinse şi vocale în jurul Halei Matache am avut şi eu cîteva opinii, pe care desigur că le-am făcut publice. Norocul meu este că avem la birou un tablou din interbelic care reprezintă chipul halei anterior epocii comuniste, deci o puteam vedea aşa cum arăta la vremea construirii ei. La scurtă vreme consemnam dispariţia de pe strada Bărăţiei a unui imobil destul de arătos, dar care s-a pus la pămînt -- pentru a fi acolo azi o parcare neamenajată, administrată de ţiganii din zonă!
Ianuarie se termina cu vestea morţii, în atacul terorist din aeroportul Domodedovo din Moscova, a poetei din Odessa, Anna Yablonskaia. Aceasta sosea la Moscova pentru a-şi ridica premiul cîştigător al conscursului de dramaturgie a prestigioasei reviste de film, Iskusstvo Kino. La anul se împlineşte un deceniu de cînd am abonament la această revistă, şi pe care o citesc lună de lună...
În martie am participat la diverse discuţii în jurul participării Republicii Moldova la Bienala de artă contemporană de la Venezia. Prilej cu care l-am redescoperit după mai mulţi ani pe artistul Mark Verlan, căruia visez să-i fac o mare expoziţie la Bucureşti. După care am participat eu însumi, ca autor al acestui blog, în proiectul curatoriat de Ion Grigorescu, intitulat ACTUAL - în galeria Mezzanin din Viena. Aflat acolo am dorit să aflu urmele marei artiste lirice, Maria Cebotari. Am văzut strada care-i poartă numele.
A venit momentul să anunţ că la începutul verii apăruse volumul-catalog dedicat sculptorului Constantin Antonovici (1911-2002), pe care l-am lucrat împreună cu poeta Doina Uricariu. Este rodul unei cercetări de mai bine de doi ani, dar acum sunt mulţumit că subiectul este epuizat. Din punctul meu de vedere. În 11 iulie am primit vestea că buna noastră cunoştinţă, Karin Schuller-Procopovici ne-a părăsit pentru o lume mai îngăduitoare...căreia deşi i-am spus "Adio", cred cu tărie că ne vom revedea! Şi pentru că sunt încrezător în lucrarea bună a lumii de dincolo, nu pot să nu-mi amintesc de vizita noastră, în Săptămîna Luminoasă (a anului trecut), la sublima criptă de la Niculiţel.
Călătoria la Praga şi un tur al Cehiei cu maşina nu mi-a schimbat percepţia asupra Europei Centrale: minunat construită, dar cu puţină vervă sufletească! Germania însă nu se dezminte; deşi e riguros administrată, niciodată nu am avut acolo sentimentul unei părăsiri a duhului...Dresda, renăscută din ruini, preţ de o zi şi-a arătat comorile, în special pe cele din Vechea Pinatotecă. La expoziţia comemorativă a artistului Imre Baasz, la Sfîntu Gheorghe, l-am cunoscut pe filosoful clujean Egyed Peter, cu care am empatizat imediat. Acesta a scris o carte despre submarinul Kursk, tradus şi în Rusia.
Şi ca să nu mî îndepărtez prea mult de peregrinările prin Bucureşti, revin la ceea ce văd, şi consemnez. Bunăoară, vechea tencuială a lăsat să se întrevadă faţada localului de altădată, a restaurantului Parcul Millea, aflat cîndva pe bd. Filantropiei, azi Ion Mihalache. Posteritatea ni se arată mult mai nepăsătoare şi mai nerecunoscătoare, căci cum altfel se poate califica pasivitatea (anemia) cu care tratează autorităţile "zona crepusculară" din preajma Gării de Nord, precum şi "pictarea" cu aerosoli a monumentului lui I.G.Duca.
Totuşi, există şi artişti oneşti, ludici, lucizi şi pasionali, care îşi trăiesc viaţa în chip organic pătrunsă de arta lor, fără a pierde nicio clipă contactul direct, nemediat cu realitatea. Unul dintre aceştia este Ghenadie Popescu. Toamna tîrzie a mai adus cu sine o veste sfîşietoare în lumea artistică, plecarea dintre noi a pictorului Virgil Preda , pe care-l consider un părinte spiritual al picturii cu tîlc, anticomerciale, meditative, serioase. Poetul Leonard Tuchilatu ar fi împlinit 60 de ani, dacă o boală necruţătoare nu ni l-ar fi răpit prea devreme dintre noi. Dar, desigur, Dumnezeu are socotelile Lui cu cei aleşi.
Şi pentru că lumea mai trebuie să se şi bucure, să guste din preaplinul culturii - am avut răbdarea să aştept şapte ani ca să-l revăd şi reaud pe excepţionalul muzician Anouar Brahem, la Bucureşti. La scurtă vreme am primit cu încîntare primul exemplar din romanul din care am tradus în primăvară, Sankea, de Zahar Prilepin, apărut la editura Cartier. În ultimele zile ale lui decembrie am însoţit grupul psaltic Stavropoleos la Chişinău, prilej cu care am ajuns la mănăstirile Frumoasa şi Suruceni. Pe aceasta din urmă am vizitat-o pentru prima oară, şi am rămas încîntat de ce am văzut, şi trăit acolo.
Şi pentru că un an nu se poate încheia oricum, am dat în decembrie peste o bancă de cărţi din epoca ţaristă, în care am depistat numeroase izvoare despre istoria României şi a Basarabiei, iar printre ele şi o excepţională carte despre vinuri, pe care am şi prezentat-o pe larg, cel puţin prin ce are ea mai bun în privinţa vinurilor valahe, moldovene şi basarabene.
Catalogul taciturn şi ochiul de veghe vor fi şi în acest an "pe fază", şi se vor scurtcircuita în jurul valorilor, bunei-cuviinţe şi a credinţei că nimic nu este degeaba, nici în zadar. Toate au sensul, timpul şi plinătatea lor. Trebuie să le poţi vedea, deosebi, simţi, şi să fii capabil de iubire. Restul - se adaogă!
Am scris pe acest blog 118 articole, în 2011.
