Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

20 mai 2013 1 20 /05 /mai /2013 10:04

Sîmbătă seara a trecut la Domnul unul din cei mai mari cineaşti ai ultimelor două decenii - Alexey Balabanov (avea 55 de ani!). Debutul şi l-a făcut în 1991, după o scriere de Samuel Beckett, deci se poate spune că tot ce a creat, gîndit, realizat a fost sincron cu viaţa noastră, cea de toate zilele...

 

Se poate afirma că a ieşit de sub poala lui Alexey Gherman, care ne-a părăsit şi el de curînd - cel mai important regizor de la al II-lea Război Mondial încoace, figură crucială a cinema-ului universal.

 

De numele lui Balabanov îmi leg propria mea înţelegere a declinului imperiului sovietic, prin cele două op-uri epocale - Brat 1 (1997) şi Brat 2 (2000), filme care au digerat pînă la capăt măruntaiele umane lovite de damblaua libertăţii şi a imoralităţii, a degenerării şi sentimentalismului. În această dilogie s-a dat măsura maximă a prieteniei care i-a legat pe doi mari creatori: Balabanov şi Sergei Bodrov jr. Ultimul a dispărut în 2002 într-o avalanşă - în timpul unei filmări, în Osetia de Nord. Bodrov a interpretat rolul principal în dipticul lui Balabanov.

 

Apoi, au fost: GRUZ 200 (2007) - un film greu de privit şi mai ales de înţeles, dar experienţa trecerii prin universul militar al fostei URSS, te ajută să pricepi cît e de insondabilă natura a Răului, şi apoi - Morfii (2008), prin care Balabanov s-a apropiat de nivela lui Mihail Bulgakov, pentru care scenariul l-a scris acelaşi Sergei Bodrov jr. !

 

Ultimele, Cazangerul (2008) şi Vreau şi eu (Я тоже хочу, 2012) - i-au ieşit cele mai neliniştitoare. Acesta din urmă l-am văzut şi revăzut, şi am ajuns la concluzia că autorul îşi presimţea moartea. Ştia sfîrşitul. Cred că semantica profundă a filmului trebuie căutată în însăşi filmografia filmelor lui Balabanov (este o antiteză a tuturor filmelor sale cu Eroi!). De ce însuşi regizorul să nu-şi dorească Fericirea? Poate fi asta o slăbiciune sau e o legitate?

 

Să ne reamintim de episodul final, de discuţia pe care a avut-o Regizorul (personificat de Balabanov însuşi) cu Banditul (Aleksand Mosin), la poalele înzăpezite ale Clopotniţei Fericirii ( Колокольня Счастья ), de unde oamenii erau duşi în ceruri:

 

Banditul  - N-am prea priceput!

Regizorul - Ce, nu te-au luat? Uite-l p'ăla de zace acolo, alerga, ţipa, răcnea: Fericire vreau! Pe prietenul lui l-au luat, iar pe el nu. Acum e acolo, pe ghiaţă (arată cu degetul spre un cadavru îngheţat, lungit pe gheaţă).

Eu vreau fericire!

Vreau şi eu!

Banditul - Dar tu cine eşti?

Regizorul - Regizor de cinema. Membru al Academiei Europene de Film. Tu cine eşti?

Banditul -Sunt pur şi simplu un bandit.

Regizorul - Ai făcut ceva rău?

Banditul - Mai multe rele. De fapt, nici nu ştiu cine sunt.

Regizorul -Fericit vreau să fiu!

Banditul - Şi eu vreau.

Regizorul - Să mergem, să-ţi arăt biserica. Poate te vor lua de acolo. Ajută-mă, am mîna ruptă. Pe băiat l-au luat, nici nu apucase să se apropie de Clopotniţa Fericirii...

Balabanov, Ekaterina Cesnokova

 

Banditul îl ajută pe Regizor să se scoale de pe zăpadă, unde au conversat cei doi, şi se îndreaptă spre intrarea în locaşul sfînt. Se deschide o uşă de metal uriaşă, care scîrţîie puternic, iar înăuntru vedem o părăsire maximă, cadavre pe jos, şi multe-multe lumînări care ardeau...Cine să le fi aprins? Ne răspunde tot Regizorul: de atunci ard!.  Probabil - de cînd a fost părăsită biserica...Banditul rămîne neatins de pronia cerească.

 

Apoi, Regizorul povesteşte afară, bălăngănindu-se de frig:

 

" - Ştii, după clasa a 9-a, am plecat într-o expediţie. Să lucrez, muncitor necalificat. La lacurile din regiunea Celeabinsk, de unde se luau probe de nămol curativ, iar eu săpam, săpam, şi la un moment dat aflu că într-o pădure deasă au dat de un lac mort. Era de culoare neagră, cu  o concentraţie nemiloasă de sare. Am intrat în acest lac, şi am ieşit iute din el. Era cald afară. În picioare aveam bocanci albi. Atunci, am înţeles cum o să mor! (După o pauză) - Eu vreau să fiu fericit!"

 

Cade mort, pe zăpadă, la picioarele Banditului...

 

Banditul călcînd peste Regizor mai încearcă o dată, merge în spatele Clopotniţei Fericirii, şi imploră: "Şi eu vreau". Îngenunchează, se roagă: "Şi eu vreau".

 

Я тоже хочу,

  Я тоже хочу,

      Я тоже хочу!

 

Acum ştim că Alexey Balabanov a murit în alb. Îngerii l-au scos din acea zăpadă.  

 

Să-i fie ţărna puf şi filmele aproape de noi. 

 

 

FOTO: Balabanov la Venezia © РИА Новости, Екатерина Чеснокова

 

Aici se poate vedea on-line, şi în original, filmul  de debut al lui A. Balabanov.

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article

commentaires

vladimir b. 21/05/2013 10:39


Prefer să cred că fericirea e o căutare permanentă, un drum, o călătorie...o speranţă! Căci dacă o ai - nu mai ştii cum şi unde să mai mergi. De aceea, ni se oferă puţin din ea, fărîme, cioburi -
ca să nu ne luăm nasul la purtare

Vera P. 20/05/2013 22:50


Fulminant dialogul dintre cei doi!


Premonitiv pentru autor?

alysyx 20/05/2013 22:44


Un filozof spunea ca a fi fericit inseamna a-ti fi suficient tie insuti.Si nu
a spera catre instante ce intarzie sa se manifeste.Dar acesta este absurdul si
comicul existentei.Si paradoxul,fireste.Daca ne pastram in limitele absurdului,pentru  ca tot vorbeati trecator de Samuel  Beckett,si deci despre absurd ,pot sa spun ca scena mi a adus
aminte de ultimul act din "Regele moare",de Eugen Ionescu ,unde in urma unei crize de isterie,personajul Berenger accepta ca moare si chiar este ajutat(dupa modelul cartii tibetane) sa descopere
usurarea din acest act natural si firesc.Naivitate ,comic,copilarie,absurd.Morala este ca toate vorbele sunt desarte daca nu stiti ce e moartea.Moartea sau fericirea,pot deveni obsesii care ne
transforma in personaje absurde.Sau  astfel imi pare mie?