Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

15 novembre 2010 1 15 /11 /novembre /2010 08:29

Săptămîna trecută ne-a vizitat la Bucureşti una din personalităţile de top din mass-media culturală rusească -- criticul de artă şi jurnalistul cîmpului vizual, Ekaterina Degot'. Probabil, că în ţări ca Ungaria sau Cehia -- spaţii culturale cu o tradiţie aşezată şi îndelungată a dezbaterilor publice -- venirea unei astfel de personalităţi ar fi adunat la conferinţele sale infinit mai multă lume, şi ar fi suscitat un interes mult mai vioi, precum şi cu un ecou mai mare.

Pentru venirea acestei personalităţi am tradus un mic text, la rugămintea amicilor mei de la revista electronică CriticAtac. Acest text era scris în iarna anului în care ne aflăm, şi prin care autoarea expunea părerile sale cu privire la "redistrubuirea" averilor bisericeşti, chestiune pe care statul rus actual a propus-o spre discuţie naţională. Iar un jurnalist cu ponderea Ekaterinei Degot' n-avea cum să nu fie întrebată, mai ales că e şi istoric de artă...Nu insist asupra opiniilor domniei sale cu privire la felul în care dînsa vede şi simte problema (foarte delicată) aflată în cauză, intenţia mea este să analizez poziţia etică a acestui autor -- al cărei glas este ascultat de multă lume, atît în Rusia cît şi în lume (chiar la Bucureşti expunea, en passant, nişte idei pe care le-a prezentat recent într-un simpozion la Istanbul). Dar felul în care a fost citit şi perceput acest scurt text de către publicul românesc se poate vedea la subsolul sursei amintite. 

Ce fel de autor este Ekaterina Degot' (E.D.)? Personal am auzit de numele ei la o conferinţă internaţională, în toamna lui 1998, la Budapesta, unde un mare magnat-industriaş american, care colecţionase întreaga lui viaţă conştientă artă sovietică alternativă, adunase în acel oraş un număr important de specialişti, care să vorbească -- cumva rezumativ -- despre importanţa şi locul acelui fel de expresie vizuală în istoria recentă a artelor vizuale. Nu-mi amintesc nimic, desigur, din excursul E.D., dar am fost foarte suprins să o regăsesc, e adevărat peste cîţiva ani, pe aceeaşi E.D. columnist la o pubicaţie de urban culture, BG.ru (Marele Oraş). Scria acolo despre cîte-n lună şi-n stele, despre mărci de telefoane, branduri de haine, despre călătorii, cosmetice, psihanaliză de ocazie, umori urbane, cruci de pe marginea drumurilor etc. De fapt, nu făcea o notă discordantă faţă de ceilalţi autori ai acelei publicaţii foarte la modă, doar că pretenţiile autoarei erau ca ceea ce scria se semene, numaidecît, cu "monadele" din Mitologiile lui Roland Barthes, chiar dacă numele predecesorului nu figura în propriile scriituri. Strategia aceasta  se consuma aproape de apogeul marasmului capitalist rusesc, cînd se forjau "valori" şi "noua elită".

1901 CANADA frontLiberalismul rusesc era în culmea fericirii, în timp ce anumiţi jurnalişti erau omorîţi de regimul de la Moscova, chiar dacă implicarea serviciilor în aceste atentate era mai greu de demonstrat. Nimic nou sub soare, dealtfel...orîcînd statul îşi apără ale sale! Pe fundalul acestor zbateri generate de expandarea aproape necontrolată a capitalului şi investiţiile în orice (sume astronomice provenite, în special, din zăcăminte & extracţii) s-a născut şi o fericită elită intelectuală (ziarişti, scriitori, birocraţi, purtători de cuvinte etc.) -- plătită şi întreţinută din dobînzile nelimitate şi de eficienţa acestui sistem oligarhic-bananier.

Despre E. D. au reînceput să vorbească imediat după lansarea portalului openspace, în anul 2008. Acolo este responsabilă de rubrica de artă contemporană. Ei bine, de pe acea poziţie foarte prestigioasă "tranşează" domnia sa destinul artei actuale în Rusia şi de aiurea. Iar anul ăsta a curatoriat, alături de David Riff şi Cosmin Costinaş Bienala de la Ekaterinburg, unde a încercat un soi de analiză "stângistă" a fenomenelor contemporane. Nu a fost prea convingătoare. De fapt -- deloc. O mostră a tipului său de analiză socio-culturală este oferită de foarte recentul său reportaj despre performance-ul artistului Oleg Mavromati, aflat într-un soi de autoexil la Sofia, şi unde autoarea noastră l-a vizitat pe artist înainte să poposească pentru prima oară pe meleagurile româneşti. Ei bine, acel reportaj are aerul unui inchizitoriu, precum şi al unei instanţe pentru care îndoiala, simpatia, solidaritatea şi efortul de a înţelege echidistant fenomenul (simptomul) artei actuale este paralel şi ne-necesar...Acolo se vorbeşte despre inadaptabilitatea acestui artist, despre preţul ridicol de mic al vinului bulgăresc, despre raţiunile care leagă acest vin de glia patriei, despre amica ei, moscovita Yara Bubnova (creatoarea scenei de artă contemporană în Bulgaria, în opinia E.D.), despre aroganţa supremă a lui Oleg Mavromati în raport cu artiştii locali (vai, care nu ştiu nici cuvîntul "cultorologie" care, pasămite, în limba bulgară desemnează cu cuvînt indecent!), despre neregulile în actele civile ale aceluiaşi artist, despre problemele sale cu Codul Civil al Federaţiei Ruse (Art.282)...Şi aproape nimic despre scopul real al vizitei sale în apartamentul lui Oleg Mavromati şi al soţiei sale, pictoriţa Boryana Dragoeva-Rossa. De fapt, această vizită privată îi oferă prilejul să concludă: ceea ce a văzut ea în maniera de gîndi arta a acestui artist, îi evocă "mimetismul neputiincios" al acţionismului rusesc din anii'90, care "incapabil de a face faţă avalanşei noii ordini, se înghesuie să fure cîte o fărîmă din gloria acestei ordini -- prin intermediul televiziunii". Morala e pusă în surdină, iar acţiunile artiştilor sunt ilogice, rapide, negîndite, adaogă E. D., în duhul "noii etici". "A fi artist politic nu este deloc obligatoriu, trebuie să apărăm şi să practicăm libertatea de a fi opozant" -- concluzionează apoteotic acelaşi autor.

În această listă a acţionismului rusesc trebuie enumerate personalităţi care cu adevărat sunt repere ale artei ultimilor decenii: Oleg Kulik, Anatoly Osmolovsky, Alexander Brener, Avdei Ter-Oganian ş.a. Orice specialist şi curator din lumea largă ştie şi cunoaşte strategiile acestor artişti. Aceştia au devenit însă, acum, ţinta atacului "absolutist" şi tendenţios al E.D., poate şi involuntar. Deşi nu prea cred. 

Sunt multe de spus despre arta contemporană din Rusia în general, dar şi despre E.D. în particular, deoarece personalităţi de talia ei fac bienale (Bakstein la cîrma Bienalei de la Moscova), sau conduc galerii cu răsunet (Guelman e considerat "tăticul" sistemului de promovare al artei actuale). Este bine să se ştie cîte ceva despre felul lor de a gîndi şi a acţiona, de a vorbi despre etică şi deontologie profesională. Mai ales acum, cînd informaţia se globalizează, iar lumea rusească rămîne încă "o piatră de poticneală" pentru restul lumii...

Poate că ştiind ceva mai mult despre astfel de "chibiţuri", publicul tînăr şi foarte curios adunat la NEC şi Universitatea de artă din Bucureşti (poate cele mai prestigioase locuri de propedeutică teoretic-artistică) i-ar fi pus întrebări "incomode" E.D., în încercarea acestui public de a desluşi graniţa, foarte fragilă dealtfel, dintre oportunism, snobism şi onestitate intelectuală. Chiar în pofida butadei lui John Updike, precum că cioburile de neadevăr devin peste an adevăruri întregi, indiscutabile!

        

  

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article

commentaires

Andrei Kovalyov 15/11/2010 14:44



Информацию можно найти в блоге «Статья 282», но там все как-то сильно запутано.