Iniţial am cochetat cu gîndul de a merge din Catania la Taormina cu trenul. Dar pentru că legăturile feroviare din Sicilia sunt gîndite mai ales pentru localnici, am renunţat să folosim acest mijloc de transport, şi am plecat cu autobuzul. Acesta circulă repede şi se ajunge în cam o oră, plus de asta am constatat la faţa locului că anume cu autobuzul este indicat să mergi la Taormina, pentru că astfel poţi ajunge în oraş, şi nu în proximitatea plajei. Sigur, dacă vii cu trenul ai posbilitatea să urci în oraş cu telecabina; în orice caz ambele variante îţi propun pînă la destinaţie nişte privelişti şi racoursiuri absolut fantasmagorice.
Taormina este un oraş mic, dar absolut copleşitor şi aglomerat. În Sicilia, poate să-l concureze doar Agrigento - la capitolul solicitare şi viermuială turistică. Dealtfel şi oraşul, privit din anumite unghiuri, pare aruncat haotic pe promontoriile şi văgăunile din preajma mării. San Pancrazio este protectorul acestei cetăţi-grădină.
La capitolul curiozităţi - această fotografie, în care o localnică îşi plimba pe stradă (pe Corso Umberto) cîinele bolnav, probabil, sau olog într-un cărucior special amenajat pentru asta. A fost prima oară cînd am scos aparatul de fotografiat, nu puteam rata o astfel de şansă să văd ceva special legat de acest loc. Eram opriţi preţ de un arancini (bulete de orez) cînd am observat această minunată apariţie. O împărtăşesc şi cu ceilalţi!
O altă curiozitate, la Chiesa San Giuseppe. Ca să intri în biserică trebuia să te fereşti de un individ care fuma aşezat pe pragul acesteia. O făcea cu tot firescul din lume, de parcă anume asta trebuie să facă omul cînd vine într-un sfînt locaş. După care am luat-o în susul oraşului, spre Via Wilhelm von Gloden (corect: von Gloeden). Acolo de fapt ne-am cam rătăcit, dar asta ne-a făcut să dăm de un pom încărcat de rodii răscoapte. Niciodată nu mai văzusem rodii desfăcute! De mic am mîncat rodii din Caucaz, mai nou am gustat şi savurat din cele turceşti, albaneze, greceşti...Aici, la Taormina minunea de a vedea aşa ceva, aievea, ne-a făcut să culegem cîteva fructe, şi să ducem din ele şi la Palermo. Erau dulci, parfumate, sclipitoare. Dar ales - inimaginabil de dulci.
IL GINNASIO (NAUMACHIA) - este o ruină care mărgineşte o fîşie verde ascunsă ochilor (deloc hrăpăreţi) ai turiştilor: Giardinazzo. Dar e un exemplu frumos de cum s-au conservat şi integrat în ţesutul viu al Taorminei vestigiile greco-romane.
Am renunţat să intrăm în ţarcul care delimitează pentru turişti ceea ce epoca modernă a conservat din Teatro Greco. Nu am nicio emoţie - anastiloza nu e tocmai ceva care să am la inimă. De aceea, am preferat să simtim oraşul actual, cu micile sale grădini, vile, străzi, privelişti, dintre care cele mai ameţitoare sunt din Parco Giovanni Collona, deschis pentru public în 1923. Aici verdeaţa, florile şi diversitatea plantelor se alătură butaforiilor arhitecturale, imaginaţiei cu iz bizantin, pseudo-istorist. Întreaga butaforie se află în curs de restaurare. Iar acest lucru te face ca tocmai să le ocoleşti, şi să te concentrezi cu luare aminte pe natură, pe marea care se vede printre ramurile copacilor.
Este reconfortant că de aici se vede şi piscul Etnei, şi doar într-o zi cu ceva nori prezenţa muntelui o poţi doar bănui. Se spune că din Taormina piscul înzăpezit (sau nu doar) pare cel mai aproape, cel mai accesibil vederii. Se mai afirmă că doar aici ai sentimentul că vîrful Etnei se prăbuşeşte peste tine, este cel mai aievea, lîngă respiraţia ta, la mînă întinsă... Nu am simţit aşa lucrurile, poate pentru că era o boare de nor, o nebuloasă cerescă asupra căreia nu avem putere, dar cel mai probabil, e că percepţia fiecăruia este unică, irepetabilă, netransmisibilă prin hieratismul cuvintelor. Acestea pot fi neputiincioase, sterpe. Ca în cazul nostru.
Căci cum ai putea să descrii în cuvinte o astfel de imagine? Această clipă în care adia puţin vîntul, iar crengile se clătinau agale, abia perceptibil...Un iz salin răzbătea printre frunzele delicate, care ne confirma - dacă mai era nevoie - că la mică distanţă e Marea Ionică, că Mediterana face minuni în materie de culori, vegetaţie, imagini şi în firea umană.
Fiind în acest loc înţelegi de ce atît de multe personalităţi ale lumii literare şi artişti au ajuns aici, iar unii chiar au petrecut o vreme îndelungată la Taormina, să amintesc doar de D.H. Lawrence, Otto Geleng, Truman Capote, Charles Webster Leadbeater, sau de atît de controversatul fotograf de origine germană, Wilhelm von Gloden, care a lăsat un patrimoniu fotografic încă puţin cunoscut şi explorat (s-au păstrat peste şapte mii de imagini), şi care marchează o pagină inedită pentru istoria artelor vizuale (în special, prin readucerea în actualitate a problematicii reprezentării efebilor).
Oamenii se bucură cu adevărat în acest oraş, îi vezi cu zîmbetul pe buze, luminaţi la chip, toată lumea e importantă, de la cel care stă cu ţigareta-n colţul gurii pe pragul bisericii pînă la cea care vine aici să se fotografieze, ca o odaliscă, precum e domnişoara din fotografie, pe care nu am reuşit să o suprind în acea postură...aparatul jucîndu-mi feste la capitolul promptitudine. Poţi să apuci să vezi ceva, fără să şi fotografiezi. O amintire tot rămîne. Restul e imaginaţie, fabulaţie, manipulare, literatură şi, uneori, chiar ideologie.
Foto: © vladimir bulat, octombrie, 2012
