În Cracovia prezența evreității copleșește orice altă coabitare. Poate mai mult ca-n orice alt loc, evreii de aici, deși astăzi minoritari, își fac mai mult ca oricînd simțită prezența. Prin memoria și ecoul vieții lor de altădată, despre care se spune că erau prezenți în aceste ținuturi încă din veacul al XIV-lea, cînd Casimir al III-lea, cel mare, i-a declarat pe evrei, ca ”popor al regelui”. În al doilea război mondial regimul nazist și-a îndreptat ținta urii maxime împotriva evreilor, iar pe teritoriul Poloniei acest regim și-a dezvoltat cele mai numeroase și atroce lagăre de exterminare, în care evreii erau cei mai vizați.
După terminarea războiului regimul comunist a avut grijă să inoculeze polonezilor ideea unei lipse de culpă, care avea menirea să le anestezieze orice dorință de a pune întrebări, de a se mira, sau a contesta implicarea lor în exterminarea vecinilor. Tocmai de aceea, apariția cărții lui Jan T. Gross, Vecini (Neighbors). Suprimarea comunității evreiești din Jedwabne, din nord-vestul Poloniei, a trezit controverse și stupoare mai ales în țara despre care se vorbea. Dar nu numai. Istoricul american descria implicarea polonezilor catolici în dispariția a circa 1600 de evrei, în iulie 1941, în condiții sălbatice, despre care nu se știa nimic pînă atunci! Lumea largă afla că nu doar naziștii, ci și polonezii au luat parte la exterminarea celor care de veacuri au locuit alături de ei. Chestiunea a fost delicat dezbătută de mari intelectuali ai vremii: Adam Michnik și Leon Wieseltier, care și-au adresat scrisori publice pe această temă, în prestigioasa publicație americană The New Republic. La apariția cărții în limba română, în 2002, Vladimir Tismăneanu a prezentat pe larg chestiunea responsabilității polonezilor și altor neamuri față de evrei, dar și implicarea evreilor în susținerea comunismului (ca sistem) în estul european. Acesta din urmă, nu admite existența ”mitului iudeo-comunismului”, ci îl contestă în termenii cei mai zeflemitori și lipsiți de delicatețe. Nu vreau să intru în problema asta. Nu e temeiul acestor rînduri, care au alt scop. Ce vreau să afirm aici este faptul că venind din afară, Cracovia este percepută ca un oraș al conservării memoriei despre evrei, despre trecutul lor specific, în care polonezii aproape că nu contează, iar catolicismul este, de regulă, doar crusta de umanitate cultivată de comunitatea supraviețuitorilor polonezi.
În anul 2000 am fost decurajat să merg la Auschwitz-Birkenau, pe motiv că problema evreiască este supralicitată în Polonia. De data asta nici nu ne-am propus, întrucît nu mai era nevoie. Chestiunea e clară, și nu e deloc necesar să mai avem dovezi. Mai ales că în Kazimierz a apărut și Muzeul Evreiesc Galițian, pus la cale de fotograful britanic Chris Schwarz (1948-2007), a cărui placă-cenotaf am fotografiat-o în Noul Cimitir evreiesc din Cracovia. Conform tradiției iudaice, acesta nu a putut fi înhumat într-un cimitir evreiesc, întrucît mama lui era anglicană, și doar tatăl său era evreu. Asftfel, Schwarz își doarme somnul de veci în cimitirul municipal din oraș (Rakowice Cemetery), după cum ne informează ferparul din NY Times. Ei bine, în 2000 am vizitat cimitirul vechi, acum am fost în cel nou, care impresionează mai ales prin umezeala excesivă acumulată din cauza vegetației luxuriante, dar și prin diversitatea pietrelor sepulcrale, unele adevărate opere de artă sculpturală, cu menire funerară. E deosebit de clar, că în acest oraș a funcționat un atelier serios de prelucrare, polisare și fățuire a pietrei. Exemplele cele mai rafinate se pot admira în Noul cimitir evreiesc, deschis în 1800, după ce cel care a funcționat din 1535 (Remuh) s-a închis, și a fost nevoie de un alt loc de înhumare a comunității numeroase evreiești din oraș.
Cam așa arată un parcurs sumar prin cimitirul evreiesc, care oferă un spectacol aparte, distinct, diferit față de vizita în orice cimitir aparținînd altei religii. Evreii sunt diferiți și în moarte! Sunt interesanți prin aparenta delăsare a mormintelor, prin felul în care natura, meteorologia lucrează și corodează pietrele, cum pămîntul le îngurgitează, prin care neantul devine organic și contingent cu alfabetul, tîlcurile și sensurile evreiești...Niciun evreu nu este prea mic, nici destul de insignifiant în fața Dumnezeului lor, Adonai. Aici consistă temeiul major pe care acest popor îl revendică în fața oricui, oricînd, oriunde, mereu. Astfel, tot ce a urmat Holocaustului, se prezintă ca fiind precumpănitor în fața oricărei discuții despre victime, decimări, masacru. Înțelegem, că antisemitismul este un fenomen încă palpabil, activ, abraziv, și mai ales, funcționează ca o ramă supurîndă. Dar la fel de bine conștientizăm, că nici drama armenilor de la debutul secolului XX, nu este cu nimic mai prejos, nici decimarea țiganilor nu trebuie uitată, cum nici milioanele de țărani sovietici, inocenți, care au înfundat GULAG-ul, nu e moral să-i uităm, să ne fie jenă să-i pomenim în rugăciunile noastre; iar Golodomor-ul ukrainean este și el o monstruoasă operațiune, despre care posteritatea ar trebui să-și amintească pururea. Despre ”viețile curmate prematur” (sintagma aparține Paulinei Preis, și a fost folosită în anul 1969, în cartea Biurokracja totalna) după al doilea război mondial s-au scris deja biblioteci întregi, dar aceste eforturi intelectuale nu au stăvilit, nici potolit ura și crimele împotriva umanității. Omul cult este neputiincios, se vede, în fața agresiunii, a tăvălugului ucigător, crud și de neînduplecat.
Nici polonezii nu au stat prea bine la capitolul victime, atrocități și decimări. Însăși substanța națională a lor a fost, în repetate rînduri, pusă sub semnul întrebării, și între ghilimele. Istoria Europei a fost cu ei de-a dreptul nemiloasă, și nedreaptă!
Foto: © vladimir bulat, iulie, 2014.
