Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

30 mars 2010 2 30 /03 /mars /2010 10:07

valentin-amfiteatrov, 1880Protoiereul Valentin Amfiteatrov (1836-1908) este considerat unul din cei mai mari şi profunzi predicatori ai finalului de secol XIX, a fost primul care, în epoca modernă, a susţinut împărtăşania continuă şi deasă, şi a lăsat o foarte frumoasă şi lămuritoare operă catehetică. Sfântul Ioann de Kronştadt atunci cînd întîlnea şi primea la sine pe cineva venit după un cuvînt tocmai de la Moscova, îi spunea: de ce ai făcut atâta drum, când îl ai acolo pe părintele Valentin. În 1902 părintele Amfiteatrov a orbit, dar numărul celor care doreau să-l întâlnească a sporit, fiind cunoscute şi cazuri de întremare prin rugăciunile şi poveţele duhovniceşti ale părintelui.
Pentru această zi, cea de-a doua a Săptămânii Pătimirilor, am ales din cartea despre Marele Post, cuvântul rostit de el în Marea Marţi, pentru învăţătură şi luare-aminte: 


"Domnul spunea apostolilor: Peste două zile va fi Paştile (Matei, 26, 2). Iată ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osîndi la moarte şi-L vor da în mîna păgînilor. Şi-L vor batjocori şi-l vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî (Marcu, 10, 33-34). În aceste din urmă slove ale Mîntuitorului se exprimă o tristeţe adîncă. Jalea aceasta, precum nişte lanţuri grele, cu fiece clipă devine tot mai apăsătoare, şi vădeşte o suferinţă tot mai sfîşietoare. Pas cu pas sfîrteca inima Mîntuitorului, Cel care mergea de bună voie spre pătimire. Multe dintre tristeţile acestea aparţin şi credincioşilor, provocate în calea vieţii lor. Acelora care cu sufletul resimt gîndul despre cruce şi tot cu duhul duc această cruce, împletită din suferinţe şi necazuri. 

Adîncile tristeţi ale Mântuitoului au venit înaintea predării Sale în mâinile păcătoşilor. Evanghelia ne anunţă că, cu cîteva zile înaintea sărbătorii Paştilor, cînd lumea toată se pregătea să lase povara grijilor, a celor casnice şi ale obştii, să petreacă în liniştire şi tihnă, Mîntuitorul primeşte vestea tristă a bolii prietenului Său, Lazăr. Moartea acestuia L-a făcut să lăcrimeze. A plîns în faţa mormântului lui Lazăr. Înaintea suferinţei pe cruce -- lacrimile pentru prietenia pierdută. 

Cui dintre noi nu i-a fost hărăzit să verse astfel de lacrimi? Cine dintre noi nu a plâns deasupra mormîntului prieteniei, care răpeşte omului zăbava plăcerii reciproce? Este o cumplită încercare pentru puterile noastre toate şi pentru tăriile sufleteşti. A rămîne orfan este cumplit. Nu se poate fără compătimire să vezi lacrimile orfanei mame, orfanei soţii; a copiilor, despărţiţi de tatăl lor; a prietenilor, răpiţi  nouă de sentinţa mută a sorţii, prin moarte.

Acum, orice cuvînt compătimitor este un sunet fără ecou. Acum, sunt posibile doar lacrimile. Dacă Mîntuitorul a udat mormîntul prieteniei cu lacrimi, ne-a ajutat prin asta şi pe noi să suportăm pierderea ei. Fie ca toţi orfanii să-şi uşureze calea crucii -- drumul singurătăţii abandonate -- prin plîns. Lacrima va întări mîngîerea; jalea cea imensă a neputinţei şi singurătăţii se va spăla de şuvoiul curat al credincioşiei în voia lui Dumnezeu, fără de care niciun fir de păr de pe capul omului nu va pieri (Luca, 21, 18).

Mai departe Evanghelia ne relatează despre Hristos-Răscumpărătorul. El înainta spre Ierusalim şi, fără să intre în capitală, dinspre muntele Eleon, privea acest oraş de departe. Ucenicii Săi admirau pitorescul locului pe care s-a ridicat oraşul, mişcarea sărbătorească a vieţii din urbe, zidurile lui puternice şi minunate, numeroasa masă umană, agitîndu-se prin oraş, venită la Ierusalim din toate părţile pentru a prăznui.

Ceea ce suscita în ucenici bucuria, în Mîntuitorul trezea un sentiment al amărăciunii. El plîngea pentru viitorul acestui oraş, asupra căruia plana deja sabia pedepsei, a distrugerii şi spulberării. Mîntuitorul vedea lămurit că Ierusalimul se va prăbuşi sub dărîmăturile păcatelor sale. Nu va rămîne nici piatră pe piatră, care să mărturisească despre măreţia sa de altădată. Acest apăsător sentiment al tristeţii este peste vremuri; el întîlneşte pe adevăraţii cruciaţi, ai tuturor timpurilor. Sentimentul acesta, la noi, nu se mai referă la Ierusalim, nici la oraş, nici la împărăţii, nici la state, ci se răsfrînge doar asupra familiilor noastre, precum şi la cele apropiate nouă. Cît de frecvent se intuiesc căderile, pustiirile şi destrămările familiilor, ale celor care uită poruncile Domnului, acelora care se dezic de datoriile faţă de tată şi mamă! A vedea lămurit viitorul fără speranţă al fiului neascultător, al fiicei necuviincioase, al prietenului nerecunoscător -- o tristeţe îngrozitoare.

Noi toţi, într-un fel sau altul, suntem legaţi prin legături de familie. Dacă în uniunea aceasta se observă o slăbire a verigilor, groaza involuntară suprinde sufletul, doar la gîndul că verigile astea se pot curma. Cînd se vor rupe sudurile morale dintre cei apropiaţi, atunci se va frînge şi bucuria vieţii pămînteşti. Nenorocire, împăştiere, pustiire; Veţi vedea urâciunea pustiirii, stând în locul cel sfânt, cum s-a zis prin Daniel proorocul (Matei, 24, 15).

Mai încolo, Evanghelia ne anunţă că Hristos a sosit în templul Domnului. Aici El a aflat dezordini,  un loc venal, astfel încît de-o parte arăta ca o piaţă comercială zgomotoasă, iar de cealaltă -- precum o peşteră de tîlhari (Matei, 21, 13). Simţirile Domnului fost-au atinse de aceste fărădelegi. Necuviinţa din casa Domnului a revoltat pînă şi sufletul Său smerit. 

Noi, deşi ne socotim ucenici ai Mîntuitorului -- tristeţea aceasta ne atinge doar într-o foarte mică măsură. Ne-am obişnuit cu proastele obiceiuri, cu păcatele. Contribuim chiar la înmulţirea acestora. Mulţi dintre noi le augmentează. Dar aceştia mulţi -- nu sunt cruciaţii.

Dezolantă e starea acelui popor, ale cărui biserici îşi pierd dreptul de a se numi case de rugăciune (Matei, 21, 13).  Acolo societatea decade, iar fiinţa duhovnicească se descompune. Mercantilul, leneşul şi pretenţiosul slujitor al altarului, deopotrivă cu neatentul, coruptul şi împrăştiatul mirean -- devin una. Nu binecuvîntarea Domnului este chemată prin gurile acestora, iar inimile viclene ale lor înverşunează şi apropie furia Domnului. Să ne ferească Domnul să înmulţim rîndurile celor care se închină la idoli şi cei care hulesc. Să intrăm împreună cu Hristos în biserica curăţită de El. Şi să fim acolo evlavioşi". 

traducerea şi adaptarea acestui text îmi aparţin, v.b..

Foto:  Protoiereul Valentin Amfiteatrov, în jur de 1880 (arhivă personală).   

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article

commentaires

Mihaela Voicu 31/03/2010 13:08



Frumos si miscator text.



Andi 31/03/2010 11:10



Câtă dreptate, Vladimir! Dezolant de multă dreptate...


Am o biserică la 10 metri de blocul meu, dar preotul e veșnic beat, irascibil și...bășcălios! Merg tocmai în celălalt capăt al orașului când vreau să mă reculeg și să am un moment de rugăciune
curat ca în copilărie.


Am venit să îți mulțumesc pentru minunatele tale prezențe muzicale pe blogul meu și să te asigur că ești printre oamenii mei preferați. Ai mult, mult, mult bun gust și ești foarte generos că îl
împărtășești și cu mine. N-ai idee cu câtă bucurie alerg să deschid comentariile tale, când îți văd numele în listă! :) Mulțumesc


 Sărbători fericite!