Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

13 août 2014 3 13 /08 /août /2014 11:36

"Galbenul este culoarea inimii lumii", spune undeva încă din paginile de debut ale savuroasei sale cărţi Colin Thubron - Redescoperind Drumul Mătăsii. Din China şi Munţii Asiei Centrale în Iran şi Turcia. Volumul are titlul original Shadow of the Silk Road, şi a apărut în ediţie princeps în anul 2006.

Traseul parcurs de acest profesor britanic este uriaş, din toate punctele de vedere, şi cuprinde pe lîngă cei 11.000 de kilometri de drum, alte nenumărate locuri, cărţi, studii, oameni, peisaje, monumente şi personaje istorice; însemnările sale, care constituie substanţa acestei cărţi se constituie într-un material compact, preţios şi mai presus de orice, are şansa să devină un monument de literatură de călătorie de prim rang. Volumul său stă cu cinste alături de scrieri semnate de travelogi recunoscuţi, scriitori şi aventurieri precum: Nicolas BouvierRobert Byron,  Isidora SekulicPatrick Leigh Fermor, Bruce Chatwin, William Dalrymple ş.a.

Drumul-Matasii.jpgEi bine, drumul lui Thubron începe de pe meleagurile Împăratului Galben, pe soluri galbene, de-a lungul Fluviului Galben, amintind de Dragonul Galben, traversează întinse teritorii deşertice, prin care cîndva treceau caravanele încărcate cu mărfuri preţioase, care erau destinate a fi încărcate pe apele din Mediterana, ca de acolo să ajungă în toate spaţiile limitrofe ale acestei imense şi legendare ape.

Xianul de azi "a fost leagănul străvechi al Chinei", ne aminteşte autorul. Pentru noi, europenii, este aproape de neimaginat cum e să traversezi acele întinderi uriaşe, cu cămilele, cu caii sau chiar şi cu vehicole motorizate. În secolul VII al e.n. Xianul a fost odinioară cel mai mare oraş al lumii, care număra peste 2 mln. de locuitori, şi se numea pe atunci Changan, adică "Pacea Eternă".

Oriunde se afla, Thubron încerca să întrevadă printre realizările Revoluţiei Culturale vestigiile trecutului feudal, imperial, legat de Drumul Mătăsii, de acea civilizaţie care nu mai e, şi care a asigurat un soi "interconectare" a lumii asiatice cu cea mediteraneană, aceasta din urmă strîns legată de moştenirea Bizanţului. Se pare că sintagma Drumul Mătăsii (Seidenstraße) nu a fost cunoscută decît din cel de-al XIX-lea veac, fiind propusă de geograful german Friedrich von Richthofen, dar atunci acesta nu se referea nicidecum la un singur traseu, ci la o reţea de drumuri care legau inima Asiei cu malurile Mediteranei.

Ca istoric de artă m-au sedus paginile în care autorul povesteşte despre spoliatorii de morminte - principala sursă de arfecte de artă, care mai mult prin contrabandă şi şiretlicuri ajung să fie scoase din China, şi licitate apoi de persoane private sau pentru mari muzee ale lumii (expuse din cînd în cînd la vitrina noilor achiziţii). Unul dintre interlocutorii lui Thubron, Huang, îi mărturiseşte: "- Îmi place să vorbesc cu tine. O să-mi fie dor de tine. Noi, chinezii, nu vorbim decît decît prostii, doar lucruri superficiale, glume. Tu eşti altfel". Este o logică subtilă, care arată o anumită tensiune care a început cu multe secole în urmă, poate din momentul pătrunderii nestorianismului în teritoriile Chinei medievale. O stelă de piatră, înălţată în 781 e.n., certifică sosirea preotului creștin Aloban (în unele surse, Alopen), cu un secol şi jumătate înainte, care a fost bine primit la curtea Împăratului Taizong, şi căruia i s-a îngăduit chiar întemeierea unei mănăstiri. Nestorienii - eretici din punctul de vedere al Ortodoxiei - se risipiseră de la Constantinopol spre est, ajungînd de-a lungul Drumului Mătăsii. Dar în 845 nestorianismul fusese interzis în China, iar adepţii săi se vor deplasa spre vest, înflorind în rîndul mongolilor, pe vremea lui Kubilai-Han atingînd apogeul. "Secole mai tîrziu, misionarii iezuiţi au găsit în China o populaţie izolată care, fără să-şi dea seama, făcea semnul crucii asupra mîncării" (pag. 60).

Însemnările lui Thubron sunt presărate cu multiple detalii, informaţii, judecăţi, observaţii, presupuneri, alegaţiuni, care pot capta atenţia publicului cultivat, dar şi a celor care confundă cunoaşterea cu informaţia. Şi unii şi alţii pot spui din paginile eruditului învăţat lucruri utile, captivante, indimenticabile. Personal am reţinut o puzderie de lucruri interesante, şi aproape m-a năucit conştientizarea faptului că o bună parte a călătoriei lui Thubron s-a consumat prin spaţii geografice întinse, ce au fost încorporate altădată într-un imens imperiu, care i se spune Impreriul Răului: URSS. Astfel, din China autorul a nimerit în Kîrgîzstan, trecînd pe unul din drumurile aflate la una din cele mai mari altitudini din reţeau automobilistică modernizată - trecătoarea Torugart, aflată la o înălţime de peste 3.650 de metri. Aici începe o buclă de drum amplă, care acoperă foste republici sovietice, şi trece apoi prin Afganistan, spre a ajunge în Persia. Constată că disiparea URSS a suprins poporul kîrgîz într-un moment de derută, de făsticeală copilărească, astfel că obţinîndu-şi independenţa, nu prea a ştiut ce să facă cu ea. Ani de zile kîrgîzii s-au confruntat cu dificultăţi majore, inclusiv de chestiuni ce ţin de structura legăturilor de castă şi de clan, de neînţelegeri inteetnice etc. Animozităţile, tensiunile şi confruntările au culminat cu ciocniri violente, sîngeroase din 2010, de la Bişkek (despre care Thubron nu pomeneşte, desigur, pentru că el a trecut pe acolo anterior acestor evenimente). Dar Thubron constată peste tot prezenţa moştenirii sovietice, inclusiv în modul în care cel mai important epos al acestei naţiuni, Manas, este perceput şi diseminat printre cei care-l moştenesc. El conchide în felul următor: "La origine, Manas fusese o întreagă familie de epopei. Aşa cum ruşii au fost cei care au definit limba şi graniţele naţiunii, la fel tot ei au fost cei care au codificat saga din cîntecele ultimilor barzi manaschi (kîrgîzii spun manasci, traducătorul a lăsat neadaptată forma de transcriere din limba engleză - nota mea), şi au promovată-o, într-o formă epurată, pentru a-i deosebi pe kîrgîzi de vecinii lor turcici. Într-un fel, statul naţional kîrgîz a fost cadoul lui Stalin" (pag. 198.).

M-am gîndit îndelung şi visător la această din urmă propoziţie din concluzia lui Thubron! Şi mi-am dat seama, că are perfectă dreptate. În luna în care am fost în Kîrgîzstan, am început să înţeleg că într-un anume fel, limba rusă este acolo lingua franca, acea moştenire pe care-i face pe kîrgîzi pe de o parte dependenţi de moştenirea sovietică, esenţială pentru ei, iar pe de alta, prin ea, au acces direct la cultura, arta, politica şi doctrinele ruseşti contemporane. Cel puţin lumea intelectuală şi universitară este conectată în chip logic la universul rusesc. Pentru că este un canal important de acces spre lumea largă. În sud este China, cu uigurii săi, de care Kîrgîzstanul nu este foarte bucuros, pentru că relaţiile cu ei, din interiorul Kîrgîzstanului, nu sunt tocmai cordiale, apoi, în est, şi sud-est se întinde Valea Fergana, cu o populaţie numeroasă de uzbeci, cu care există tensiuni. În nord - e uriaşul Kazahstan, care primeşte foarte greu forţa de muncă venită din săracul Kîrgîzstan. Prin urmare, rusa şi Rusia este pentru mulţi o şansă, un colac de salvare din marea confuziilor şi a degradării în care au rămas, deşi unii au o altă opinie, pe care Thubron o citează: "Avem motive să-i urîm pe ruşi (...) pînă la urmă ne-au lăsat prea puţin. Un islam sărac şi un comunism în disgraţie...nimic în afară de viitor!" (pag. 179-180).

Tot urmele URSS le-a avut în faţa ochilor şi în Uzbekistan, şi în Tadjikistan. Dar la Samarkand şi Buhara consemnează recrudescenţa Islamului, dar şi rămăşiţele unei secte sufiste, ca cea denumită Naqshbandi, veche de prin secolul al XII-lea. Aceasta din urmă este prezentă şi în Turcia, Pakistan, Iran şi alte locuri. Interesant de consemnat că adepţii acestei forme de sufism practică rugăciunea inimii, similară celei din creştinism. Prin Termez (în iraniana veche Tarmiδ, "însemna un loc de trecere"), în sudul Uzbekistanului, traversează graniţa, peste rîul Oxus (numit de ruşi, Amu-Daria), spre Afganistan, şi de aici ni se deschid splendori şi privelişti, pe care nici nu le-am fi bănuit. Pentru că de decenii încoace această ţară este asociată cu teroarea, opiumul, luarea de ostatici, cu atacurile banditeşti, cu talibanii, mujahedinii, precum şi cu imaginea sfîşietoare şi încă supurînd de o memorie vie, ca cea a invaziei sovietice, care a durat un întreg deceniu...Thubron insistă pe mai multe pagini în jurul realităţilor afgane din nordul ţării, în special asupra destinului regiunii în care se află oraşul Mazar-e-Charif (Mormîntul Nobilului), care era stăpînit de un despot local, anume Abdul Rashid Dostum.

Mai interesant este că autorul caută sanctuarele unor oameni de renume ai Persiei de altă dată, a poetei Rabia Balkhi, a călătorului la Mecca, Hajji Piyada, a duhului celui care a fondat marele ordin al dervişilor, Jalal al-Din Muhammad Rumi, a poetului mistic Ansari etc. În pestriţul Iran, Colin Thubron vizitează moschei, se topeşte în murmurul şi torentul uman, ascultă poveştile celor bătrîni, dar şi pe ale celor tineri, care tînjesc după occidentalizare, după moda şi gagurile lumii globale. M-am lăsat şi eu de-a dreptul sedus de această descriere: "În timpul Ramadanului nu vedeai niciun restaurant; şi nicăieri nu exista nicio reprezentare a vreunei fiinţe umane, cu excepţia bebeluşilor. Toate străzile convergeau , ca nişte afluenţi pe care curgeau taxiuri şi autobuze, într-un singur punct, în care mauzoleul lu Imam Reza era înconjurat de încîlceală de curţi, moschei, medrese, biblioteci, hosteluri: cea mai mare concentrare de locuri sfinte din Islam. M-am pierdut într-o mulţime de pelerini. Păreau săraci, în cea mai mare parte - oameni din sate şi oraşe de provincie. Dar aveau o anumită graţie ancestrală. Erua tineri dichisiţi, oarecum sfidător, şi femei cu osatura delicată. Mi-am amintit modul în care uzbecii îi parodiau pe iranieni, considerîndu-i rafinaţi, prea dulcegi. M-am străduit să înţeleg ceva din ce vorbeau. Era o limbă uşor guturală, dar fluentă şi agilă. Uneori îmi imaginam că înţeleg ce spun."(pag. 280) -, şi mi-aş fi dorit să fiu eu în locul autorului, uitat şi contopit în acea imensă mare de pelerini. Se întîmpla în Meshed, căruia i se mai spune şi Mashhad. Thubron a optat pentru formula mai franţuzită, se pare...În arabă, Mashhad  înseamnă, locul martiriului

Acolo a auzit profesorul superba frază, cînd a zis cuiva, că el este un călător singuratic - "Doar Dumnezeu umblă singur!"...

După traversarea chinuită a estului Iranului, Thubron se apropie treptat de granița turcă, trecînd prin teritoriile kurde. Insistă pe îndelete pe istoria sectei Asasinilor, cu care au avut de-a face și urmașii lui Genghis-Han, anume nepotul acestuia Hulagu, cel care și-a supus temuta cetate Alamut. Acesta era ”centrul nervos” al sectei, al căpeteniilor sale. Interesant de consemnat, că în aceste teritorii inflexiunile limbii mongole se fac simțite, sunt încă prezente. Inclusiv în orașul Maragheh, fostă reședință a Imperiului Ilhanid. Aici s-au ”distilat” comorile Asiei, aici au ajuns cele mai luxoase și dorite mărfuri ale acelei lumi îndepărtate. Ilhanizii au controlat teritoriile din jurul lacului Orumiyeh (Urmia), după ce din vremea lui Genighis-Han au mai cucerit: Irakul, Afganistanul, Armenia, Georgia, Pakistanul, Azerbajanul etc.

Foarte interesantă remarca lui Thubron că graniţele linvistice nu se prea suprapun cu cele administrative, cel mai desea trasate arbitrar, chinuit, aleatoriu. Între aceste limite se produc sitneze interesante, dar şi tensiunile interetnice, metisările nu sunt deloc o raritate. Formulează acest gînd astfel: "...traversez din nou graniţe false sau absente. Chiar şi în China stabilisem o umbră a graniţei uigure mult mai la est, iar în întreaga Asie Centrală şi în Afganistan - naţiunile se împletiseră. La flacăra pîlpîitoare a lumînării, îmi amintesc cum în unele ţări am ajuns cu sute de kilometri înainte de graniţele lor oficiale - sau mult după trecerea lor. De multe ori cred că însuşi Drumul Mătăsii a creat şi a lăsat în urmă aceste neclarităţi şi contopiri, asemenea albiei unui rîu secat, şi îmi imaginez hărţi diferite, fantomatice, suprapuse peste cele politice: hărţi ale raselor şi identităţilor fragmentate" (pag. 360). După mai bine de opt luni de zile de drumeţie, şi peste 11.000 de kilometri parcurşi, autorul se apropie de malurile Mediteranei, prin locurile în care altădată, caravanele venite din inima Asiei, se îmbarcau pe vase maritime, spre a ajunge în întreaga Europă. Odoare, mătăsuri, blănuri, ceramică, bijuterii, grîne şi mirodenii se adunau pe aceste ţărmuri, cam pe la străvechiul port Seleucia Pierea (gr.= Σελεύκεια Πιερία), - "bunurile erau purtătoare de mituri", conchide Thubron, şi-şi dă seama că a urmat în tot acest răstimp parcursul unei uriaşe fantome, o imensă umbră mişcătoare care mai dăinuie asupra lumii de astăzi, hrănind pentru vecie, se pare, imaginaţia, istoria şi puterea imperiilor de altă dată.      

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article

commentaires