Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

17 mars 2012 6 17 /03 /mars /2012 07:49

În esenţă, marele proiect fotografic al lui Dragoş Lumpan ne spune că oieritul, ca străveche îndeletnicire omenească, ancestrală, este pe cale de dispariţie! E un fenomen ireversibil.

 

Ca să ilustreze această teză, a colindat timp de 5 ani, din Ţara Galilor pînă în Albania, dar cel mai mult prin România, unde le-a urmat păstorilor şi oilor de-a lungul a mii de kilometri, fotografiind, discutînd, observînd, mîncînd brînză, bînd zer şi pălincă, dormind în creierii munţilor sub cerul liber, aidoma celora pe care îi urma iarăşi şi iarăşi...

 

S-a ales pînă la urmă cu o miriadă de imagini, miliarde de pixeli de documente fotografice. O mică parte din acest material se prezintă între 23 februarie-18 martie, la MŢR din Bucureşti.

DSCN9804-1-.JPG

Cele cîteva sute de fotografii (mult prea mici cele mai multe) dau seama despre aceste călătorii prin 6 ţări, unde cel puţin trei elemente par comune: oamenii, relieful, oile. Pînă să aflăm de la Dragoş cum au fost oamenii pe care i-a cunoscut el, îmi îngădui să povestesc cum l-am perceput eu pe bunicul meu, care tot oier a fost. Aveam 17 ani cînd bunicul (la noi se zice baca) Leon (1889-1985) s-a mutat la Domnul . Cu acest prenume cred că e limpede că nu era un ţăran pur sînge, ci provenea dintr-o familie înstărită, cu averi agrare considerabile. Nu erau moşieri, cum i-au numit comuniştii cînd s-au încoţopenit la putere, ci moşneni fudui şi gospodari sadea, care deţineau pămînturi, vii, cai şi oi multe. Probabil că la vremea genunii roşii angajau argaţi şi ţărani nevoiaşi, pentru a-i ajuta să grijească pămîntul şi animalele, apoi, bunicul dădea tot mai puţin pe acasă...dispărînd cu săptămînile întîi, apoi cu lunile prin păduri şi dealuri îndepărtate de satul său. Mereu era plecat cu oile. După ce li s-a luat aproape tot -- în afară de suflet, casă şi copii -- aveau de ales, fie acceptai să fii de partea puterii, fie împotriva acesteia. Bunicul Leon a ales oile. S-a făcut pe sine cioban. Cînd veneau să-l caute, el nu era niciodată acasă. Bunica, Melania, era lăsată în pace, căci avea de crescut 4 copii: Ion, Ştefan, Valentina şi Vasile. Cel din urmă este tatăl meu. Nimeni dintre aceştia nu a putut urma şcoli înalte, căci erau progeniturile unui fugar. Cînd îmbătrînise nu mai era cazul să se ascundă, nu mai era periculos pentru nimeni. Jertfa de a fi decenii la rînd un anonim cioban l-a pus la adăpost, l-a ferit (poate) de moarte. Eu aşa l-am cunoscut: un om înalt, puţin gîrbovit, uscat, foarte blajin şi cu mîini mari, noduroase foarte, mereu cu pălărie pe cap cînd ieşea pe stradă. Vorbea foarte puţin, rostea cu parcimonie cuvintele, căci, probabil, peregrinările sale de ani şi ani pe coclauri şi văgăuni, în spatele oilor, l-au făcut să nu pună preţ prea înalt pe vorbe, căci acestea de cele mai multe ori goale sunt...iar în lumea de astăzi, cu atît mai mult!

Ca acum am în faţa ochilor borcanele mari de brînză de oaie, puse la maturat cu multă sare, în gîrliciul din dreapta casei strămoşeşti, cu prispă. Pe vremea cînd trăia bunicul nu puneam gura pe această brînză, spunînd că e sărată şi amară. Atunci cînd era naturală şi grasă - nu-mi plăcea. Acum cînd aceasta e pe cale de dispariţie - cum ne afirmă şi proiectul lui Dragoş Lumpan - îmi place mai presus de orice produs alimentar. Nu ştiu cum se face că apreciem mai mult ceva cînd e tot mai puţin sau deloc, decît atunci cînd e la discreţie şi din belşug? Ţine de natura ascunsă şi misterioasă a omului? Un paradox care ne defineşte ca oameni? Dar cum vom mai percepe realitatea atunci cînd oieritul, brînza, lîna şi costiţa de miel nu vor mai face parte din cotidianul existenţei noastre? Cît şi cîte din cele enunţate, vai, atît de răzleţ de mine mai sus, intuim  sau înţelegem în materialul vizual pus la dispoziţie prin expoziţia lui Dragoş?

DSCN9803-1-.JPG

 Foto: ©vladimir bulat.  Afişul de la intrare şi expoziţia "Ulima transhumanţă" a lui Dragoş Lumpan.

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article

commentaires