Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

27 octobre 2011 4 27 /10 /octobre /2011 08:34

Marele filolog şi savant rus Mihail Steblin-Kamensky (1903-1981), specialist în studiul vechilor limbi scandinave, care era în timpul blocadei Leningradului în oraşul asediat, a scris în 1942 povestirea Dragonul de-asupra oraşului, descriind o zi din iarna 1941/42. Textul mi s-a părut înfricoşător, terifiant chiar, de aceea mi-am luat inima în dinţi, şi am făcut o tălmăcire a acestei scrieri. Este adevărat că sursa de unde l-am găsit, indică faptul că este tipărit cu prescurtări. Dar chiar şi aşa, forţa de sugestie şi de analiză a trecerii timpului -- copleşitor de puternice.

Redau mai jos această scriere cu gîndul că, poate, de la aceasta s-a inspirat şi Alexandr Soljeniţîn atunci cînd a descris "O zi din viaţa lui Ivan Denisovici", publicată în 1963. Este foarte adevărat că cele arătate lumii de Soljeniţîn se petreceau pe timp de pace, semn că războiul şi pacea conduc către un singur iad...care este atemporal! Nu întîmplător poeta Anna Ahmatova spunea cam în aceeaşi perioadă, că sunt lucruri mai cumplite decît moartea. 

646.jpg  " Alexandr Ivanovici s-a trezit la ora şase dimineaţa, cînd de obicei începeau emisiunile radiofonice, deşi de o lună radioul a amuţit. Continua să zacă fără să se mişte, sub plăpumi şi haine de blană. Trebuia să se dea jos cît mai tărziu ca să amîne necesitatea de a mînca, pentru ca ziua să nu mai fie atît de lungă, pînă la cealaltă masă - de seară. În cameră era beznă şi deosebit de frig. Probabil că aşa trăiau oamenii cu o mie de ani în urmă, medita Alexandr Ivanovici, în epoca pe care el o studiază ca savant-filolog. Astfel vieţuiau oamenii în oraşele medievale înghesuite - fără curent electric, fără canalizare, fără apă curentă, fără radio şi ziare. Aşa cum se întîmplă acum la Leningrad, era pe vremea epidemiilor, anilor fără roadă, atacurilor străine, asediilor îndelungate. De mai multe ori Alexandr Ivanovici a încercat să-şi imagineze mintal înfăţişarea oraşului medieval în vremea molimelor, cotropirilor şi cuceririlor barbare. I se arătau atunci străzi, pe care cîini temători, cu coada-ntre picioare, înfulecau din cadavrele umane, în timp ce în jur ardeau focuri, pe care nu avea cine să le stingă. Imaginile acestea i se păreau nişte scorniri filologice, care îi produceau satisfacţii creatoare. Acum acestea erau aievea, şi cu atît mai reale, decît şi le putea permite imaginaţia...

 

În cele din urmă a extras de sub pernă chibriturile, a aprins opaiţul, şi-a pus pe umeri paltonul, a încălţat pîslarii pe picioarele sale slabe, cu o musculatură devenită monstruoasă, şi a început să facă focul în soba de fontă, cu lemne pe care le-a pregătit de cu seară din etajera pentru cărţi. S-a trezit şi sora lui, cu care locuia în aceeaşi odaie, după ce bărbatul ei a plecat pe front. Alexandr Ivanovici a pus pe cuptor o gamelă cu apă. Era ultima apă. După care a deschis sertarul de la masă, extrîgînd de acolo bucata de pîine lăsată în ajun. Pîinea era ambalată cu acurateţe într-o hîrtie albă. Erau cam două sute de grame. Din trei părţi pîinea avea o coajă continuă, iar din partea de jos, de sus şi lateral era tăiată. Coaja cea mai lungă era netedă, brună, niţel lucioasă, prăjită şi poroasă, precum calcarul. Era o parte laterală a bucăţii de pîine, celelalte laturi acoperite de coajă erau mai mici. Alexandr Ivanovici a retezat toate cele trei laturi cu coajă, şi le-a fărîmiţat în gamelă, punînd sare mare din abundenţă. Apoi s-a aşezat în faţa sobei, şi la lumina focului a început să citească din manualul de limbă greacă: "Aoristos [ἀόριστος] - citea el, - semnifică acţiunea care a avut loc, dar care este analizată ca o continuitate, fără a exprima în mod special durata; cum este la Herodot: "Oraşul Azot ţinea piept (faptul este privit în sens imperativ) mai mult timp decît celelate oraşe"...

 

Aceste lucruri nu foloseau acum la nimic, dar se aşezau bine în minte, şi era chiar plăcut că se asimiliau atît de uşor, că mintea se umplea cu ceva. Totuşi, trebuia să iasă după apă. 

 

Alexandr Ivanovici s-a îmbrăcat mai gros, a ridicat gulerul, luă găleata în mînă, şi o cratiţă cu o funie pe post de anou. După apă trebuia mers la trei blocuri depărtare, unde dintr-un robinet îmbrăcat în gheaţă mai curgea un firicel de apă. În faţa subsolului, aflat într-o curte copleşită de zăpadă, şi de murdărie, aştepta în ger o coadă inertă, de fiinţe fără vărstă, încotoşmănate în ce s-a nimerit: cu găleţi, cratiţe, ulcioare. Aşteptarea era lungă...el putea să facă doar atît, ca să scurteze timpul de aşteptare - număra în gînd: unu-doi-trei...

 

- Am crezut că ţi s-a întîmplat ceva. Intenţionam să plec să te caut, - i-a spus soră-sa, cînd i-a deschis uşa. A turnat firtură în două farfurii, iar cea mai plină i-a întins-o lui Alexandr Ivanovici.

 

- Am mîncat cîteva linguri, în timp ce o preparam. Mi-era atît de foame, încît de-abia m-am abţinut să n-o mănînc pe toată, -- a spus ea, cu un surîs vinovat.

Alexandr Ivanovici a încercat să refuze, dar ea s-a înfuriat, şi atunci el a luat farfuria plină. Fiertura era de culoare cafeniu-deschis, cleioasă, cu bulbuci, şi lăsa pe lingură o urmă făinoasă. Era foarte fierbinte, sărată şi acrişoară la gust. Alexandr Ivanovici o mînca cu linguriţa de ceai, ca procesul îngurgitării să dureze mai mult. După ce a terminat, a lins cu acurateţe farfuria şi linguriţa, a adunat firimiturile de masă, înghiţindu-le.

 

- Mergi la policlinică, trebuie să-ţi prelungeşti buletinul medical, -- i-a zis sora, - iar eu mă duc la Dima să-l ajut să o înmormînteze pe Maria Nicolaevna. Ea pînă acum zace într-o cameră cu el.

 

Au ieşit împreună din casă, şi au luat-o în direcţii opuse. În vestibului policlinicii pe jos lîngă băncuţă zăcea un om cu buzele învineţite. O femeie îi îndesa în gură firimituri de pîini. Acestea se risipeau pe podea. O infirmieră îi alunga din încăpere. "Vin aici ca să moară - vocifera aceasta cu indignare, -- după care îţi dau de furcă. În fiecare zi găsim pe băcuţe oameni morţi". Alexandr Ivanovici şi-a continuat drumul. 

 

 Din nou o aşteptare nesfărşită, printre fiinţe fără vîrstă şi sex, cu feţele tăbăcite de fumul godinilor. O vietate încotoşmănată în pufoaică (băiat sau femeie?) comunică veşti aiuritoare: că chipurile blocada s-ar fi sfîrşit, Pskovul era eliberat de nazişti, de asemenea, Kaluga, că războiul se termină în curînd, iar de la data de 1 se măreşte raţia de pîine, toţi vor primi mîncare suplimentară, că au sosit o sută de garnituri de provizii pentru leningrădeni. Pe haina celui care vorbea se preumbla un păduche. Alexandr Ivanovici îl observă, şi trage înapoi.

 

El revenea spre casă pe bulevard, care era încă relativ animat. Adesea îi veneau în întîmpinare oameni cu sănii, cu ceva prelung pe ele, împachetat şi înfăşurat, precum o mumie. Privea peste umăr, cu o curiozitate temătoate şi inumană: oare este ce cred eu că e? Invariabil, constata că anume aşa era.

 

Cînd a ajuns acasă era deja întuneric. În cvartalul vecin ardea în flăcări un imobil cu patru nivele. Paloarea focului se vedea prin singurul geam rămas cu sticlă al camerei. Alexandr Ivanovici s-a întins în pat şi s-a acoperit cu şuba. 

 

"Într-un letopiseţ medieval, - rememora el - deopotrivă cu relatările despre înscăunarea şi moartea regilor, cu succintele mărturii despre invaziile barbare, secetă şi epidemii, se spune că în cutare an a zburat pe de asupra ţării un dragon de foc. Fenomenul acesta nu era, după toate aparenţele, cu nimic mai neobişnuit decît incendierea unei mănăstiri, asasinarea unui apropiat al regelui sau sosirea unui sol dintr-o ţară îndepărtată".

 

 Alexandr Ivanovici stătea culcat şi îşi ciulea urechile la exploziile rare, cu rezonanţă. Geamurile vibrau uşor, dar aparent nu le ameninţa nimic: împuşcături se auzeau în cartierul vecin, poate chiar pe Vîborgskaia Storona (o zonă aflată la nord de centrul urbei, n.tr.) sau într-o parte şi mai îndepărtată a oraşului.

 

Lemnele din godin s-au tranformat în scrum.  Alexandr Ivanovici s-a ridicat pentru a gusta cu lingura din supă. A înghiţit întregul conţinut al lingurii, apoi a mai luat o dată. S-a întins după bucăţica de pîine lăsată pentru seară, din care a tăiat o feliuţă subţire. "Sunt un om slab - s-a gîndit" - chiar dacă înţeleg aoristos-ul grecesc".

 

Sora lui lipsea de prea multă vreme. Focul s-a stins definitiv. Trăgea puternic dinspre uşa acoperită cu un covor. La fel, de la fereastră.  Alexandr Ivanovici zăcea în beznă, şi număra secundele. În cele din urmă, bătaia în uşă.

 

- Aţi îngropat-o?

- Da. Mi-era foarte frică în drum spre casă. E pustiu pe străzi...Cînd traversam peste rîu, acolo era întins trupul unei femei, cu o coapsă tăiată. Tranşată pentru carne. Iar de-a lungul cheiului am numărat nouăsprezece cadavre abandonate. Ca la gunoişte.

"Aşa era, - medita Alexandr Ivanovici - în cetăţile din evul mediu, cînd în vremuri de foamete sau epidemii creşteau în jurul bisericilor gropi comune. Doar că atunci părea ceva inevitabil şi obişnuit, care nu se putea compara cu posibilitatea altei realităţi. Cum nu părea deloc neobişnuit zborul dragonului de foc. Desigur, ceea ce se întîmplă acum este incomparabil mai cumplit."

Alexandr Ivanovici şedea îngîndurat, în timp ce sora lui aduna de pe masă, şi o punea la locul ei. Dincolo de geam se înălţau casele moarte, fără lumini în geamuri, cadavre umane în zdrenţe se tăvăleau în ganguri, pe zăpada murdară, în scuaruri printre copacii îngheţaţi, şi nicăieri nu se vedea nicio fiinţă vie.

Alexandr Ivanovici nu se gîndea la asta. Medita la îndeptăţirea de a mai tăia o fărîmă din pîinea lăsată pentru dimineaţă. Dar, negăsind nici un motiv pe care să-l invoce, a început să se pregătească pentru somn..."

 

sursa imaginii: internet.                                

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article

commentaires