Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

10 juillet 2013 3 10 /07 /juillet /2013 10:23

2d4c2a4bariera vergului copDe cartea asta nu mă mai satur, de aceea nici nu m-am grăbit să o semnalez la vremea apariției, în cețosul an 2009! O voiam mai ales pentru mine, pentru că exact în acea perioadă îmi încolțise ideea de a cartografia Bucureștiul prin plăcuțele sale stradale. De fapt ideea a fost mai veche, dar atunci deja umblam hai-hui prin oraș, cu aparatul de fotografiat în rucksac, și captam plăcuță după plăcuță, stradă după stradă, număr de imobil după altul...

 

Una din zonele preferate a devenit anume perimetrul pe care-l consemnează cu lux de amănunte în cartea sa de memorii domnul Parusi, perimetrul cuprins între Calea Călărașilor și Bulevardul Pache Protopopescu. Strada Frunzei este cea de unde pleacă memoriile sale, de la casa cu numărul 25, aflată la întretăierea dintre străzile Frunzei și Agricultori. 

 

DSCN4068Plăcuța asta veche, puțin jerpelită, cu ceva lacune, mi se pare că ilustrează cel mai bine aerul sobru și în aceeași vreme mereu glumeț, șăgalnic și nepretențios al scrierii lui Parusi. Să ne înțelegem, Gh.Parusi este omul care știe Bucureștiul cum nu l-a știut nimeni altul dintre cei care au scris, fantazat sau speculat pe seama istoriei acestui oraș multisecular!

 

El este autorul fantasticelor volume Cronica Bucureștilor (2005) și Cronologia Bucureștilor (2007), pe care lumea academică autotonă nu s-a repezit să le ridice-n slăvi, să le comenteze și să le recenzeze cum se cuvenea. Pentru a deveni o referință indispensabilă, de neocolit. Dar sunt absolut convins că materialul celor două substanțiale volume vor sta drept drojdie pentru tot ce se va scrie de aici încolo în acest oraș. Substanța lor inepuizabilă îmi amintește de soarta minunatei lucrări Necropola capitalei, de marele istoric G. Bezviconi (1910-1966), din care s-au hrănit nenumărați sercetători, istorici, pasionați, fără ca să citeze din ea, pentru simplu motiv că nu a apărut niciodată sub formă de carte. A fost tipărit într-un soi de dactilomanuscris, în 1972, și care acum, din fericire este disponibil pe internet. Cărțile cele două, semnate de Parusi, s-au epuzat repede, și au devenit raritate bibliografică.

 

Memoriile lui Parusi, intitulate Bariera Vergului sau Viața unui băiat de București, debutează sprințar pe străzile Bucureștiului, ne poartă în sînul familiei, printre prieteni, de la București facem o escală lungă în Secuime, unde ajunge să predea limba română, prin locuri în care nici profesorii nu prea știau să se exprime românește. Băiatul de București a ajuns în inima unei lumi patriarhale, simple, în care nu se vedea niciodată orizontul, așa cum îl știa, acolo și-a dat seama că nu-i place muntele. ”Cînd priveam în jur și vedeam munți într-o parte, în depărtare, dealuri înalte în alta, mă simțeam ca într-o închisoare. Excursiile la munte îmi plăceau, dar nu mă vedeam trăindu-mi viața acolo”, spune Parusi într-un loc (p.157). Se simțea bine, în apele lui, de-abia cînd venea spre Bucureștiul natal, și trenul trecea de Cîmpina, peisajul se potolea atunci, devenea cîmpie nesfîrșită...Pe lîngă descrieri de ordin personal, Parusi e atent la tradiții, adunări, la socializarea mozaicată a oamenilor din jur. Cînd ajunge să predea la Turda e martorul unei sărbători care nu este cunoscută practic în Regat, ci doar în Moldova și în anumite locuri din Ardeal: Paștele Blajinilor. E o descriere succintă, dar vie, suculentă, cu un popă care venea din comuna Nicolae Bălcescu, ca să slujească, iar la capătul acestei slujiri se făcea cu atașul motocicletei plin cu de toate!

 

Și pentru că i-a displăcut atît de tare la munte, iată-l pe autorul nostru la Isaccea, în celălalt capăt al țării, în anul în care mă nășteam, 1968, profesor la liceul din acea localitate dunăreană. Aici nu sunt decît dealuri, ape și pămînturi inundabile. Anume, la Isaccea, în 1970, a intrat în partidul Comunist, la îndemnul primarului, și apoi tras de mînecă de tovarășa Butnaru - ”fostă văcăriță, profesoră de rusă, înghesuită la minte dar era și a naibii cît cuprinde” (p.198). Primarul îl vroia pe Parusi printre cei importanți ai orașului, și în scurtă vreme l-a numit ”îndrumător” al organizației UTC a liceului. Dar omul mahalalei tot la năzbîtii trage, că așa-i e firea! Nu a vrut în partid, ci a nimerit în rîndurile lui. Aici o gură de rachiu, colo o sticlă de vin dobrogean, și eficiența muncii era pe măsura aspirațiilor partidului, care erau aproape mereu doar pe hîrtie, în rapoarte, cuvîntări, alianțe, în visele cu ochii deschiși ai conducătorului iubit...

 

Peregrinările prin țara sa au încetat însă în 1972, cînd a intrat la Biblioteca Academiei, devenind șef la serviciul Cataloage colective. Petrecînd douăzeci și șapte de ani în acel univers - viața i s-a rotunjit și împlinit cu adevărat, cum singur o și scrie. Astfel, concluzia adaptării acolo o trage autorul însuși: ”asemănările cu ceea ce trăisem în Barieră (Vergului, desigur, nota mea. v.b.) m-au ajutat să mă simt în Biblioteca Academiei ca acasă” (p. 211). Minunata scriere a lui Parusi se citește pe nerăsuflate, curge cu un vin bun pe gîtul cunoscătorului, care nu se oprește pînă nu dă gata sticla, dar nu înainte să fi studiat cu luare aminte eticheta, forma recipientului, mirosul dopului, consistența uleioasă a lichidului...Cu aceeași acrivie și-a notat Parusi viața ajunsă la șapte decenii, în acel moment al redactării, și zău dacă nu e la fel de savuros ca și Calistrat Hogaș, la fel de melodios ca Anton Pann, și deloc mai puțin mistic ca un Petru Popescu (cel din Prins!).

 

Ferice de editura Compania, că are parte de un astfel de autor, căci toate cele trei pomenite în rîndurile ce s-au scurs, anume acolo au apărut! 

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article

commentaires

Vera P. 15/07/2013 21:32


Ce carte minunata, cum de am ratat-o?
Poate mai am sansa sa o comand la editura?

alysyx 15/07/2013 12:39


Dar oare mai exista aceasta carte in librarie?Pentru ca nu am gasit o pe site.Citim cu placere despre pitorescul New york ului descris de Henry Miller,sau al Los Angeles ului descris de Chalres
Bukowsky,aflam despre stari interioare vedem cu ochii mintii imagini pe care nu le putem gasi in realitate,cu atat mai mult ne vom lasa vrajiti de eternul Bucuresti.Dar nu de pitorescul din
romane precum "Groapa" ci de un altfel d e pitoresc.Nici macar nu realizam cat de legati suntem de acest oras,aproape intr un mod organic.