Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

17 mai 2013 5 17 /05 /mai /2013 13:51

Filmul a ajuns în circuitul nostru cu titlul Oprit din drum. Rulează şi acum pe ecrane.

 

Numele regizorului, Andreas Dresen , nu e deloc unul necunoscut pentru cinefilii de la noi. Iar acest film a fost răsplătit cu un Un Certain Regard Award la Cannes, în 2011.

 

Este povestea cinematică a unui bărbat tînăr, cu nevastă şi doi copii, o fată de 14 ani, şi un băiat de 8, care este diagnosticat cu cancer pe creier, dar într-un loc al cutiei craniene în care nu se poate face nicio intervenţie chirurgicale - necesare pentru înlăturarea tumorii. Nu e nimic de făcut, decît ca omul să se stingă treptat dar violent - în cîteva luni. Soarta lui e proscrisă, dincolo de orice speranţă. Asta spune medicina. Dar ce spune omul, cei din preajma lui?

 

Dintru început doctorul curant (un medic real, în biroul său filmat) încearcă să explice cu delicateţe şi exactitate şi acurateţe maximă situaţia omului, de faţă cu consoarta lui. În cele din urmă tot el conchide, că probabil soarta a decis aşa. Să nu se poată face chiar nimic! Este devastator să auzi asta, şi că trebuie în scurtă vreme să-ţi închei socotelile cu această lume.

 

Nu e simplu să vezi un astfel de film, tulburător prin realismul său, prin gradul său de naturalism explicit. Este ca o rezecţie pe creier; pentru că în lipsa posibilităţii de a o face pe seama celui suferind, se operează pe nervii, răbdarea şi sensibilitatea spectatorului. Este o particularitate a acestui regizor - să fie neîndurător cu propriul spectator. Dealtfel, la filmele lui Dresen nu mergi pentru a-ţi petrece timpul, ci pentru a-i conferi o altă valoare...

artikel_halt-auf-freier-strecke_2.jpg 

Filmul insistă pe profilul celor cîteva luni pe care le are de trăit Frank Lange, bolnavul, suferindul. După ce face cîteva şedinţe de chimioterapie  &  alte tratamente conexe unei astfel de boli, decide să rămînă în mijlocul familiei, într-un univers privat, închis, departe de ochii străinilor, a spitalelor, hoardelor de doctori, infirmieri şi păreri. E adevărat, din cînd în cînd sosesc tot soiul de persoane specializate, asistente, rude, doctori. Dar esenţială în această poveste este intimitatea familiei, coeziunea ei crescîndă parcă, nucleul ei tare, care se consolidează pe măsură ce inevitabilul devine tot mai prezent, mai hidos, tot mai greu de neacceptat. Frank se duce treptat, într-un mod disgraţios, mintea îl lasă, şi poate singura verigă a lui cu lumea asta rămîne un iPhone, prin intermediul căruia vorbeşte cu sine, scula (gudget-ul) prin care se raportează la cei din preajmă, şi prin care doreşte să lase acestora un fel de testament vizual. Devine un video-blog. Dealtfel, vizualul e foarte prezent în această lucrare a lui Dresen. Frank e adesea în faţa televizorului, o cameră omniprezentă ne poartă prin oraşul Berlin, care-i este tot mai refuzat lui Frank. Imaginile lui Frank devin circumscrise şi determinate exclusiv de unelte...El devine de la un moment dat doar privire-ochi.

 

Cei doi copii asistă zi de zi la acest fenomen al muririi. Al stingerii vieţii raţionale a tatălui lor. Doctoriţa care-i vizitează, spune la un moment dat soţiei, că este foarte bine ca cei mici să asiste la căpătîiul muribundului, că acesta din urmă nu trebuie exilat în spital, dus departe de ei, şi suspus despărţirii de coeziunea familiei, înainte ca moartea să pronunţe sentinţa finală. Fraza asta mi se pare una din cele esenţiale în proiectul umanist al lui Andreas Dresen. Pentru că spulberă frica de moarte.  - Una din cele mai inhibante şi castratoare angoase ale omului dintotdeauna. Pentru că - implicit - inoculează ideea că moartea nu e definitivă, că nu de acel prag trebuie să ne fie frică, ci de viaţa care ne poate aduce acolo. Da, boala este dură, contondentă, sufocantă şi respingătoare, care taie punţile către cei din jur, spre cei dragi. Care ne desparte. Dar iubirea şi devotamentul celor din proximitatea muribunzilor îi pot ciunti suferinţei - temeinicia, hidoşenia, virilitatea & omnipotenţa...

 

În cele din urmă vreau să subliniez prestaţia actorului Milan Peschel, care a făcut unul din cele mai imposibile roluri din cîte mi-a fost dat să văd în cariera mea de cinefil. Chiar a făcut imposibilul, a devenit imaginea contagioasă a bolii însăşi. Care se transmite pentru o vreme şi spectatorului.

 

P.S. Fotografia asta arată una din scenele finale ale filmului, în care fiica, Lili, îşi ţine de mînă pe tatăl aflat la un pas de moarte, poate chiar în ultimele clipe, poate fi interpretată în fel şi chip. Mie îmi place mai ales prin contrastul său izbitor de alb imaculat (al celui care suferă), şi negrul funerar (al celei care compătimeşte, aproape tăcut, cu chipul tînăr şi senin). Cu un accent de verde-prăzuliu, care mă face să zîmbesc...pentru că mi se confirmă că iubirea şi compasiunea sunt mai puternice decît ceea ce noi numim (convenţional sau formal) moarte.

 

P. S.S. germanul Halt din titlu înseamnă şi staţie, oprire, dar şi susţinere, sprijinire etc. Sensurile multiple ale substantivului pot conduce şi spre verb! Oamenii de azi au nevoie de verbe pozitive, constructive.   

 

sursa imaginii

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article

commentaires