Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

3 octobre 2014 5 03 /10 /octobre /2014 11:10

Magnolia de la CotroceniUna dintre cele mai suprinzătoare lucrări din noua expoziţie a lui Ioan Iacob se numeşte Magnolia. Se întîmplă la Muzeul Naţional Cotroceni.

Acest artist - rezident la Düsseldorf - are darul nesecat de a servi mereu surprize, de a aduce cu fiecare expoziţie un suflu nou, idei tot mai limpezite, mai distilate. O parte din piesele prezente în acest proiect au figurat în expoziţia de la fundaţia Dignitas, din primăvara acestui an. Deja atunci o parte din Magnolii au figurat, dar piesa despre care doresc să vorbesc era încă în gestaţie. Mai exact, în artă, acest fenomen este denumit work-in-progress. Fundalurile acelea aparent neutre, cu o adîncime simulată, aveau o încărcătură misterioasă, absorbantă. Aveau puterea de a-l atrage pe spectator, înlăuntrul lor. Ceea ce, de pildă, era la Rothko o ieşire din tablou, o înaintare spre privitor, la Iacob picturile au puterea unui aspirator; este o forţă care te include. E un monolog care devine dialog, o necuvîntare ce devine prilej de interlocuţie plastică. Motivul magnoliilor este cel care fixează pe pînză misterul prezenţei. Care în lucrarea reprodusă aici atinge apogeul. Despre ce este vorba aici?

Asistăm la dezbaterea unei probleme fundamentale a picturii: cum reprezentăm nevăzutul, inefabilul. Avem în faţă un panou în care cerul ocupă o parte covîrşitoare a suprafeţei, un cer sumbru, catifelat, funebru, tenebros. În ţesătura lui distingem un chip fenimin, mai degrabă sugerat decît explicit, un chip care priveşte în sus, spre Dumnezeu. Întreaga tradiţie a creştinismului asociază cerul cu Dumnezeu, cu Creatorul. În contrast cu acest sistem de referinţă, teluricul, pămîntul pe care călcăm, este înlănţuit cu lumea căzută, păcătoasă, dar şi de locul unde pîlpîie speranţa, întreţinută de razele soarelui. A umbla în lumină semnifică aflarea pe calea cea bună, urcătoare, ziditoare. De aceea, mîna care ţine floarea de magnolie nu e nimic altceva decît mijlocul prin care facem fapta bună, vehicululul prin care ne remarcăm aşa cum suntem: prin atingere, mîngîiere, pipăire, efort, simţire...putem şi lovi cu ea, dar menirea noastră este de a ne folosi de mîini anume ca să creştem, nu să ne grăbim căderea! Magnolia, ca simbol - recent - al purităţii, confirmă pornirea spre bine a omului. Acel bine pe care suntem chemaţi să-l facem înainte să dispărem, să ne topim trupul în sînurile pămîntului. Desigur, sufletul nu moare. Dar e foarte important să avem grijă cu ce încîrcătură îl trimitem la întîlnirea cu cele veşnice. Ioan Iacob ne spune că pămîntul e, din fericire, mai mic, mai limitat decît cerul, iar linia orizontului nu e niciodată prea clară. În această ambiguitate avem imensul dar (ni s-a dat ca dar) de a alege. De a decide, de a deosebi spre ce anume mister ne îndreptăm: unul care se topeşte în lumină, în sînurile văzduhului, unde e şi împărăţia cea necuprinsă şi neînserată a cerurilor, ori alegem să rămînem captivii teluricului, a griurilor, a nopţii celei lipsite de speranţă. Pentru a atinge veşnicia ai nevoie de o magnolie.

Cu mai mulţi ani în urmă, mai exact în 2007, încheiam un text despre Ioan Iacob cu acest gînd: "pictorul trebuie să picteze, iar logoreea teoretică din jurul picturii, instaurată în era conceptualismului şi a post-modernismului, nu a făcut decît să ascundă în esenţă o neputinţă a pictorului, o criză cronicizată a dorinţei de a picta. Pictura ca pictură este, se pare, soluţia acestei incertitudini, iar Ioan Iacob a avut forţa de a şi-o însuşi temeinic şi ireversibil. Mi-aş dori un exil în pictura lui". Nu pot adăoga acestei idei nimic, în afara dorinţei încă şi mai arzătoare de a ajunge cu adevărat acolo. Şi cît mai grabnic!

Foto: © Adrian Ciprian Bârsan, 2014.

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article

commentaires