Fiecare îşi conservă memoria ca pe un dat, sau ca pe o misiune.
Voi începe prin a spune că în Bucureşti caldarîmul trăieşte, poate, ultimele zile, cel puţin în zona de nord, Herăstrău-Primăverii, unde încă se mai păstrase o "porţie" importantă din acest atribut al modernităţii. Se renunţă la el, spre a fi înlocuit cu asfalt, negru, neted şi fragil. Pot garanta că acesta nu va rezista niciodată decenii, aproape intact, cum a supravieţuit macadamul pe arterele: Beijing, Aviatorilor, Mircea Eliade, şi multele străduţe din fostul cartier al nomenclaturii comuniste...Vremuri noi cu carosabil primenit, s-ar zice, dar cîtă lume e conştientă că aşa cum ne doare sufletul pentru clădirile vechi, mostre de arhitectură bună şi reuşită a trecutului, tot astfel este şi caldarîmul -- parte din civilizaţia urbană, semn al modernizării în modernitate? Dar, renunţăm uşor.
Eu personal am o relaţie aproape evlavioasă cu trecutului: adun tot ce poartă patina timpului. Strîng pietre, buturugi, flori uscate, potcoave, chei, plicuri, cărţi poştale, dopuri de plută, iar mai nou şi bolovani din caldarîmul pe cale de dispariţie...Astea refac, fie şi la scară mică, civilizaţia şi amprentele trecerii omului pe acest pămînt, chiar dacă această petrecere este de scurtă durată, în raport cu veşnicia, cu mîntuirea pe care şi-o clădeşte fiecare, individual. Este memoria materială. Dar există şi o memorie spirituală, duhovnicească.
Am ajuns la Mănăstirea Diaconeşti în data de 29 august, ştiind de dinainte că e un loc pentru care conservarea memoriei spirituale este o prioritate absolută. Desigur, e înainte de toate un loc de rugăciune, de închinăciune, de slujire permanentă lui Dumnezeu-Unul-Născător a Toate, unde circa 40 de mirese ale Domnului se nevoiesc din greu, la poalele muntelui -- în mijlocul naturii. Dar dimpreună cu slujbele maicile mai zidesc ceva: menţin vie memoria martirilor din închisorile şi temniţele comuniste. Părintele protosinghel Amfilohie Brânză este cel care păstoreşte această minunată comunitate şi lucrare.
Mănăstirea Diaconeşti a apărut pe un teren viran, în pădure, pe drumul dintre Secuime spre Moldova, în judeţul Bacău. Anul ctitoririi: 1998. Pe exterior biserica mare, de vară, este făţuită cu bîrne decojite, are un aspect rustic, tradiţional, dar care mie mi-a amintit mai degrabă de izbele ruseşti decît de arhitectura ţărănească a românilor, chiar dacă la ridicarea edificiului au muncit ţărani din părţile locului. Altfel stau lucrurile cînd intri -- şi primeşti binecuvîntare de fotografia -- căci aspectul simplu, cu pereţii albi, cu iconostasul cioplit în lemn, şi candelabrele, aplicele şi alte recuzite, toate lucrate cu nemărginit bun gust, fac din acest edificiu un exemplu major al felului în care trebuie să arate Casa lui Dumnezeu în era prăbuşirii gustului estetic. Aici înţelegi poate mai bine decît în orice alt loc ce înseamnă sinteza dintre credinţă şi aspiraţia firească a exterioriza pentru cei din jur dimensiunea estetică a acesteia. Aici numic nu este de prisos, nimic nu lipseşte, deşi ai sentimentul unei nemărginiri. A unei pustiiri înduhovnicite, epurate de fals şi împăunări cromatice. Candelabrele, de pildă, sunt o veritabilă şi uimitoare "grafică spaţială", cu entrelacuri, vrejuri şi cruci, inspirate din miniaturile medievale sîrbeşti -- în contrast flagrant cu ce vedem, de regulă, în noile construcţii, care aspiră la etalarea grandorii, aurului, luciului şi florilor de plastic, veşnic colorate...
La Diaconeşti simţim o revenire la normal, la firescul lucrurilor, şi mai ales la strictul necesar, care să nu disturbe nicidecum atenţia credinciosului, a pelerinului -- prin opulenţă, strălucire consumeristă, rococo post-modern. Fiecare obiect sau recuzită îşi are funcţia, locul şi timpul. Turla cupolei permite scurgerea luminii de-asupra iconostasului din lemn ajurat în aşa fel, încît ai sentimentul binefăcător că o apă curgătoare linge grijuliu pietrele întîlnite-n cale, spre a le stransforma lent în sculpturi. Din pietre în obiecte. Nu poţi atinge astfel de valori fără credinţă, dublată de o temeinică ştiinţă. Comunitatea ortodoxă de la Diaconeşti este un veritabil laborator de studiere a tradiţiei, iconografiei, caligrafiei, psalmodiei, izvoarelor duhovniceşti, vieţilor şi faptelor sfinţilor etc. Conservarea memoriei trecutului mai îndepărtat este pliată aici pe conştientizarea dramelor creştinismului din veacul al XX-lea, cu întregul arsenal de molime care l-au secătuit, cu persecuţii, urmăriri, torturări, omoruri, duplicităţi şi harisme.
Şi pentru ca tabloul acestui depozitar al memoriei să fie oarecum complet, mai trebuie spus că măicuţele psalmodiază minunat, înregistrează această muzică, atît liturgică, cît şi laic-mistică: colinde, căntări bătrîneşti. Iar mai presus de orice, se roagă ca nimeni dintre cei care au suferit şi l-au mărturisit pe Hristos în vremurile noastre, în închisori şi pustie, să nu fie uitat, nici subestimat. Isihia pe care o practică aceste mirese ale Domnului, păstorite pe calea cea spinoasă de duhovnicul lor, protosinghelul Amfilohie Brânză, e cea mai bună şi potrivită formă de a vorbi despre astfel de lucruri, şi de a le proiecta în lumea cea largă a bisericii instituţionalizate, a laicatului zăpăcit.
Dvera (văl de tîmplă) aceasta, din spatele uşilor împărăteşti a bisericii mari, a fost lucrată integral în atelierul mănăstirii Diaconeşti -- încă o dovadă de netăgăduit a gustului, dragostei, dibăciei şi priceperii măicuţelor de acolo. Gândul neabătut la Învierea lui Hristos însufleţeşte toate, biruieşte obstacolele, şi le le pune în bună rînduială.
+AMIN+
1. Caldarîm la cetatea Prejmer.
2. Candelabru la Diaconeşti.
3.Vedere din pronaos, Diaconeşti.
4. Caligrafie croşetată.
Foto: vladimir bulat, camera digitală: FinePix HS 10.
