Siracuza de azi te poate doar pune pe gînduri! Îţi poate evoca, dacă doreşti cu tot dinadinsul, oraşul falnic şi grandios care era cîndva, altfel este o colecţie de ruine teatralizate, dar nu foarte reuşit...
Însă partea insulară, Ortigia, merită totuşi vizitată, dacă tot te-ai învredinicit să ajungi în Sicilia, măcar şi pentru a vedea cum Mediterana cea salină muşcă din faţadele de piatră, prefăcîndu-le în cretă, praf şi cenuşă. Mai merită să vezi fîntîna Arethusei, nimfa evocată de Virgiuliu, şi să constaţi cît de mult s-a urcat pămîntul din Antichitatea elină pînă azi. Ne dăm seama aici, poate mai mult decît în orice alt loc cît de departe suntem faţă de strămoşii din trecut, cît de sus...Faţă de
osemintele lor pămînteşti!
Treaba asta cu adîncimile însă este la pol opus faţă de bărbieritul faţadelor, de către brizele nebuneşti ce vin dinspre Marea Ionică. Este un loc în care trebuie mereu să lucrezi la redresare, conservare, refacere. Piatra este foarte afectată. În scurtă vreme se ajunge la indistincţia oricărui relief, protuberanţă, profil. Am găsit acest exemplu, care arată cum partea superioară s-a restaurat, mai exact spus i s-a înlocuit piatra, iar profilurile au fost cioplite după modelul celor vechi. Problema este că astăzi, cu tehnologiile avansate existente, se poate face o documentare largă, detaliată - nu la fel stăteau lucrurile acum un secol-două, de aceea nu este de mirare că la Siracuza - în partea insulară cu precădere pare să fie totul, şi este, de dată recentă...stihia naturii, meteorologia, ajutate de invazii, războaie, cutremure, instabilităţi politice - au făcut ca gloria de altă dată a acestui oraş străvechi să fie doar hrană pentru imaginaţie, poezie, nostalgie.
Iar cartuşul cu chipul Meduzei va necesita şi el, în foarte scurtă vreme, un upgrade temeinic - prin înlocuirea pietrei.
Surpriza majoră pentru mine a fost să descopăr la Siracuza biserica cu hramul Sf. Martin (Chiesa di San Martino) - de departe cea mai veche construcţie bisericească paleocreştină, datînd de prin secolul VI. Dar ce se vede acum în picioare datează din cel de-al XII-lea veac, iar mozaicurile admirabil conservate în conca altarului par să fie din epoca în care s-a pavoazat minunata capelă tardo-bizantină - Cappella Palatina, din Palermo. Ideea este că aici, în Sf.Martin, le vezi mai de aproape decît la Palatină, dimensiunile bisericii fiind mai scunde, mai "camerale". Liniştea mormîntală şi faptul că bisericuţa este ruptă de circuitul turistic, te ajută să te reculegi, să înţelegi mai bine cît de minunate şi longevive pot fi faptele oamenilor, şi cît de trecătoare şi fragile - orgoliile şi pretenţiile aceloraşi! De fapt, monumentele sunt un barometru pentru starea noastră interioră. Este acel ceva care-mi evocă, acum, minunatul poem al lui Carlos Drummond de Andrade: "Presimt o bucurie / măruntă, obişnuită, înfrumuseţîndu-l / chiar acolo în mijlocul străzii pe trecătorul / cel mai urît dintre toţi, cel mai golit / de bunurile interioare" ("Viziuni", Maşina lumii şi alte poeme, trad. Dinu Flămând, ed. Humanitas, 2012, pag. 139). Am stat pe îndelete, şi m-a bucurat de o "cenuşăreasă", despre care ştie puţină lume, există bibliografie sumară, nu vine special nimeni să o vadă. Şi noi am descoperit-o absolut întîmplător, atraşi de aspectul său bazilical, de tip navă. Apoi, am văzut portalul gotic, cu rozeta pseudo-romanică. Iar interiorul a depăşit toate aşteptările (pe care, de fapt, cum spuneam, nici nu le aveam...).
"Boiandrugul" de de-asupra intrării am constatat că e o fostă piatră tombală, cu însemnele Casei de Aragon, datată 1388, adaptată nevoilor momentului...iar o scriere gotică cu monograma lui Hristos incizată, o încoronează pe cea dintîi. Se poate crede că lespedea aceea a fost acolo dintru început, în acelaşi loc.
În interior - mozaicul şi sculptura Mîntuitorului pe Cruce, impresionantă prin proporţiile umane, şi prin execuţie.
Afişez cîteva imagini, fără a comenta, căci frumuseţea acestor mozaicuri nu are nevoie de prelegeri, explicaţii, ci de contemplare.
M-a impresionat profund acest detaliu, în speţă acurateţea cu care s-a lucrat crucea şi cărja episcopală a celui sanctificat, şi cinstit de biserica apuseană. La care anume dintre mulţii sfinţi care poartă acest nume se referă pictura - nu ştim. Dar se poate spune cu maximă asumare, că felul în care este înveşmîntat acest sfînt nu se deosebeşte prea mult de felul în care se îmbracă astăzi episcopii catolici.
La finele acestor notiţe aş remarca şi acurateţea cu care s-a restaurat recent Palazzo Bellomo, care conservă o colecţie cu minunate icoane, pietrărie şi alte vestigii de natură arheologică. În general, locurile unde ai atît de multe opere de artă, de un asemenea nivel la un loc, sunt cam puţine. De aceea, nu trebuie ratate. Pentru că sunt prilejuri pentru conservarea memoriei, pentru rememorare, dacă tot spuneam că Siracuza te invită la asfel de exerciţii...
Foto: © vladimir bulat, octombrie, 2012
