Armata israileană nu încetează să-i impresioneze pe contemporani! De pretutindeni. Nu este exclusiv o armată, ci mai ales un amplu concept existenţial, şi asta mai ales că în această armată sunt înrolate şi fetele, ca o obligaţie civică a fiecărui cetăţean al Israelului. Numai mamele singure se pot sustrage de la această îndatorire, de a-şi trimite singurul copil pe această cale!
Dar, de regulă, excepţiile acestea sunt rare. Cunosc chiar un caz concret, în care mama unei fete a optat în chip deliberat pentru trimiterea în serviciul forţelor militare a singurei sale fiice. Nu ştiu exact dacă Shani Boianjiu (născută în 1987 la Ierusalim, dintr-o mamă irakiană şi un tată român (de unde, probabil, şi numele de Boianjiu, într-o formă puţin diferită, decît suntem obişnuiţi?), mai are fraţi sau surori, dar devine limpede din experienţa pe care o face cunoscută acum lumii, prin romanul său The People of forever are not afraid, că ea a făcut armata. Cartea a apărut de curînd în româneşte, cu titlul Oamenii eternităţii nu se tem niciodată, în traducerea Ioanei Filat.
Ediţia princeps a fost tipărită în toamna lui 2012, la editura britanică Hogarth Press, cea fondată în 1917 de către soţii Leonard şi Wirginia Woolf. Desigur, acum această editură face parte din grupul editorial Crown Publishing. Pentru o editură minusculă e mult mai dificil să-şi croiască un drum prea lesne spre cetitor, dar marile edituri, cînd le "înghit" lasă să transpară vechiul lor pedigree. Implicit, pentru a spori propriul prestigiu! Ei bine, faptul că Shani Boianjiu a debutat la acest trust editorial, acesta i-a adus cărţii sale un plus de vizibilitate, publicitate şi o promovare, să sperăm, pe măsura valorii acestei scrieri.
Scriitoarea Shani Boianjiu a absolvit în 2011 universitatea Harvard, şi a scris, cel mai probabil, Oamenii eternităţii nu se tem niciodată, în timpul stagiului său academic în SUA.
Nu-mi dau seama ce soartă va avea acest roman în România, dar minima informare ne spune că interesul internaţional pentru acesta este unul masiv şi derutant de pozitiv. Cel puţin eu am numărat deja 23 de ediţii ale cărţii, iar România obţine acest privilegiu, de a o ceti în limba maternă, de-abia în acest moment, cînd vecinii noştri: sîrbii, ungurii, polonezii, cehii - au tradus-o anterior.
Este o naraţiune discontinuă despre trei fete, Yael, Avişag, Lea, care-şi satisfac serviciul militar în forţele militare israiliene, într-un cadru mereu periculos, dar şi plictisitor, deopotrivă, despre care relatează şi autoarea. S-a scris mult deja despre limbajul cărţii, în care personajele posedă un lexic cazon, construit din cuvinte voit comune, banale, abrupte, seci, precum şi intrumentarul verbal al oricărei armate este. Însuşi titlul este surpinzător de lung, dar şi de anost, deopotrivă. Parcă-ţi atrage atenţia, dar te lasă repede, din cauza banalităţii aparente a enunţului! De fapt, cine sunt oamenii veşniciei (aş fi optat mai mult pentru acest substantiv)? Desigur, evreii! Iar sintagma aparţine Rabinului Yehoshua Weitzman, unul dintre combatanţii ideii Torat Eretz Israel, care se referă la greutăţile şi aporiile pe care încă poporul evreu nu le-a depăşit.
Nu ştiu, şi nu mi-a dat seama din interviurile cu ea, cît este Shani de implicată în chestiunea asta spinoasă, atît de arzătoare a readucerii Torei în mijlocul unităţii evreilor - de fapt, nu-mi dau seama cît de evreică este, dat fiind coloratura sa etnică!? -, dar prin scrierile sale, cred, o intersează mult mai mult literatura! Dacă e sau nu aşa, ne vom da seama din felul în care va fi recepţionată cartea în Israelul natal. Acolo este miza cea mare, mai ales că autoarea a contibuit personal la transpunerea acesteia în ebraică, sprijinită de un traducător de meserie. Poate că este şi un pariu existenţial cu ea însăşi?
Totuşi, este o tzabar...
credit foto: internet
